Părintele Alexandru Enache despre România Mare, reproducere a Daciei Felix. Basarabia şi vrăjmaşii ei.

Petre Ţuţea: Basarabia e pământ românesc, e pământul lui Ştefan cel Mare. Dacă-mi scoateţi ochii, nu spun că Basarabia e rusească!

Concurs de eseuri Brasov: “Basarabia, lacrima României”.

Colegiul Naţional “Unirea” Braşov şi Colegiul Naţional de Informatică “Grigore Moisil” Braşov organizează un Concurs de Eseuri – “Basarabia, lacrima României”. Acesta are 2 secţiuni: literară şi istorică. Eseurile se trimit la adresa de e-mail: concursbasarabia@yahoo.com pană la data de 23.03.2010.

Festivitatea de decernare a premiilor va avea loc la data de 26.03.2010 în sala festivă a Colegiului Naţional “Unirea” Braşov.

PS: Participanţi din clasele IX-XII.

Mai multe detalii in afişul următor:

Afis Basarabia a4 Unirea

Ucraina vs Romania si problema Bugeacului, a Basarabiei “taiate” de la Basarabia (Prof Dr Traian Valentin Poncea)

Problema Bugeacului

Sub numele de Bugeac este desemnat, îndeobşte, ţinutul din nordul Deltei, aflat între vărsarea Prutului şi limanul Nistrului.

Acest teritoriu, numit şi „părţile tătărăşti“, înainte de a intra sub autoritatea domnilor Moldovei, s-a aflat o perioadã de timp sub dominaţia nominală a Hoardei de Aur, iar după declinul hanilor de la Serai, a fost stăpânit timp de peste o jumătate de secol de domnitorii munteni din familia Basarabilor, coborâtori ai lui Basarab I – de unde şi numirea, mai târzie, de „Basarabia“, denumire care s-a extins, prin „bunăvoinţa“ interesată a autorităţilor ţariste, asupra întregii Moldove răsăritene, înglobată forţat la Imperiul Ţarist prin Pacea de la Bucureşti din 16/28 mai 1812.

El mai este cunoscut şi sub numele de „Ţinutul Bugeacului“, termen ce provine din turco-tătară şi desemnează regiunea de stepă brăzdată de văi cu versanţi povârniţi, lipsită de ape curgătoare, din nordul Deltei.

Conform părerii altor cercetători, originea cuvântului Bugeac ar fi cumană: «Bucgac» («bucigac») = unghi («angulus»). La bulgari, sudul Basarabiei purta denumirea de «Onglu», adică «unghi», iar la unguri «Atelcuz».

Indiferent de originea termenului, ţinutul desemnat a fost anexat de Soliman Magnificul în uma campaniei din vara anului 1538 (îndreptată împotriva domnitorului Petru Rareş) şi transformat, pentru 274 de ani (împreună cu cetatea Tighina (Bender) şi zona adiacentã), în provincie otomană: raiaua Tighinei (a Benderului, în turco-tãtarã).

Prin Pacea ruso-otomanã de la Bucureşti (16 mai 1812), Moldova de răsărit – parte componentă a principatului moldav, împreună cu raialele Hotinului şi Benderului (Tighinei), ultimele două, posesiuni otomane, au intrat în componenţa Imperiului Ţarist, sub denumirea generică de Basarabia.

În urma războiului Crimeei, prin Tratatul de Pace care a pus capãt acestei conflagraţii europene (18/30 martie 1856), Principatele Române ale Moldovei şi Ţării Româneşti au fost scoase de sub protectoratul rusesc, rămânând, pe mai departe, sub suzeranitate otomană, dar cu frontierele garantate de marile puteri: Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia şi Regatul Sardiniei (mai târziu, al Italiei). Totodată, Tratatul de la Paris a stabilit retrocedarea, către Principatul Moldovei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad (Cetatea Albã), adică cea mai mare parte a fostului Bugeac. În felul acesta, pentru 22 de ani, prin voinţa areopagului european, Imperiu Ţarist a fost îndepărtat de la Gurile Dunării.

Congresul european de la Berlin (1/13 iunie-1/13 iulie 1878), convocat în vederea revizuirii Tratatului de Pace de la San Stefano, a recunoscut independenţa României şi drepturile acesteia asupra Dobrogei, dar a statuat reîncorporarea celor trei judeţe basarabene (Cahul, Ismail şi Bolgrad) la Imperiul Ţarist. În felul acesta, Marile Puteri dãdeau satisfacţie diplomaţiei ţariste, care nu putea să renunţe la Gurile Dunării, cele trei judeţe fiind „schimbate“ forţat de către autoritãţile de la Sankt-Petersburg cu Dobrogea, străvechi pãmânt românesc dintre Dunăre şi Mare. Aparent, schimbul era favorabil României deoarece Dobrogea, ca suprafaţă şi resurse ale solului şi subsolului, era net superioară celor trei judeţe sud-basarabene. Maniera în care s-a făcut „schimbul“ („diktat“ al areopagului european – de fapt, al lui Otto von Bismark – la cererea expresă a Sankt-Petersburgului) a deranjat profund autorităţile de la Bucureşti (îndeosebi pe marii boieri moldavi care deţineau întinse proprietăţi funciare în Bugeac), inducând, totodată, un puternic curent de opinie anti-rus în rândul opiniei publice româneşti. Astfel, noul stat român a fost obligat să împartă stăpânirea Gurilor Dunării cu Imperiul Ţarist.

În anii care au urmat, autorităţile ţariste au accelerat procesul de deznaţionalizare a românilor, prin deportări în Siberia, rusificarea numelor şi îndeosebi, prin colonizări de ruşi sau elemente alogene, dar rusofone (ruşi, ucraineni, germani, baltici, evrei etc.).

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât, cu majoritate de voturi, Unirea întregii Basarabii cu România, deci implicit, şi a Bugeacului. Timp de 22 de ani, acest ţinut s-a aflat sub administraţie românească.

Rusia sovietică nu a renunţat însă la ideea reocupării Basarabiei, şi îndeosebi a Gurilor Dunării. Pregătirea reanexării spaţiului pruto-nistrean a fost marcată de diversiunea iniţiată şi desfăşurată în septembrie 1924 de Comintern (în care un rol important l-au avut serviciile speciale sovietice, îndeosebi C.E.K.A.), cu ajutorul unor bande înarmate care, sub pretextul eliberării popoarelor din această provincie de sub „jugul boierilor şi ciocoilor români“, au încercat să declanşeze o răscoală armată a populaţiei alogene rusofone. Diversiunea, soldată cu morţi şi răniţi în rândul grănicerilor, poliţiştilor şi jandarmilor români, dar şi al populaţiei şi reprezentanţilor autorităţilor civile, s-a manifestat cu violenţă îndeosebi în Bugeac, mai precis în localitatea Tatar-Bunar şi împrejurimi. Ea a fost contracarată rapid de către autorităţile române, prin folosirea forţei armate.

După cum este ştiut, în urma ultimatum-urilor din 26-27 iunie 1940 şi a agresiunii militare a Armatei Roşii, atât Moldova dintre Prut şi Nistru (Basarabia propriu-zisă), cu o suprafaţă de 44.500 kilometri pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 de locuitori, cât şi Bucovina de Nord, având o suprafaţă de 6.000 kilometri pătraţi şi 500.000 de locuitori au fost înglobate în Uniunea Sovietică. Prin acest rapt teritorial, şi sudul Basarabiei (adicã Bugeacul) a fost anexat, manu militari, la U.R.S.S.

La 4 noiembrie 1940, printr-un decret al Sovietului Suprem al U.R.S.S., partea de sud a Basarabiei (Bugeacul, cu plasele Reni, Bolgrad şi Ismail), a fost inclusă în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Au fost alipite astfel la Ucraina, în afară de partea de nord a Bucovinei, raioanele Codâma, Balta şi Pesciana din fosta R.S.S. Moldovenească (situate în stânga Nistrului), judeţele Hotin şi Cetatea Albă (Akkerman), la care se adăuga şi plasa Chilia a judeţului Ismail din Basarabia.

Prin aceste cesiuni teritoriale, nou creata R. S. S. Moldovenească nu mai avea acces la Gurile Dunării şi nici nu mai beneficia de ieşirea la Marea Neagră.

În acel moment, în teritoriile cedate Ucrainei, situaţia etnică se prezenta în felul următor:

• în judeţul Cetatea Albă (Akkerman): români moldoveni – 18%, ucraineni – 20%;
• în judeţul Hotin: români moldoveni – 35%, ucraineni – 41,6%;
• în judeţul Ismail: români moldoveni – 31%, ucraineni – 4,7%.

Agresiunea militară sovietică a determinat România să se alăture Germaniei hitleriste şi a obligat autorităţile politico-militare româneşti să participe la campania militară împotriva Uniunii Sovietice, declanşată în data de 22 iunie 1941. Până la 26 iulie 1941, armatele române şi germane au reuşit să elibereze Basarabia şi Bucovina de Nord, care au reintrat, astfel, în componenţa statului român.

În urma înfrângerilor suferite pe frontul de răsărit şi a reocupării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către armatele sovietice, imediat dupã 23 august 1944 aceste teritorii au reintrat, de facto, în componenţa Uniunii Sovietice. De fapt, Bucovina de Nord, ţinuturile Herţa şi Hotin, împreună cu partea de sud a Basarabiei (plasele Reni, Bolgrad şi Ismail), au fost trecute sub jurisdicţia R.S.S. Ucrainene în baza mai vechiului decret al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din 4 noiembrie 1940.

Situaţia a fost recunoscută, de jure, de către anglo-americani şi de francezi şi stipulată în Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, care a consfiinţit astfel raptul teritorial sovietic din vara anului 1940.

După disoluţia U.R.S.S. din 1991, noul stat independent Ucraina a rămas beneficiara Pactului Ribbentrop-Molotov, stare de fapt recunoscută, de iure, şi de România prin Tratatul bilateral româno-ucrainean, semnat la Neptun la 2 iunie 1997 în urma cererii expresă a Comunităţii Europene, ca o condiţie sine–qua-non a admiterii ţării noastre atât în N.A.T.O. cât şi în Uniunea Europeană.

Prof.univ.dr.Traian-Valentin PONCEA

Extras din REPERE ISTORICO-GEOGRAFICE PRIVIND BUCOVINA, ŢINUTURILE HERŢA ŞI HOTIN, BUGEACUL ŞI INSULA ŞERPILOR, lucrare in curs de aparitie.

Sursa: www.roncea.ro

Ilie Bădescu: Nemulţumirea de România.

Există o Europă a nemulţumiţilor. Nemulţumirea este un fenomen mental care traversează epocile, se răspândeşte şi se contractă după legi pe care numai o ştiinţă a formaţiunilor spirituale ar putea să le evidenţieze. Eu am numit o atare ştiinţă „noologie”, iar atunci când cercetarea are drept domeniu de interes societatea cu formele ei spirituale putem vorbi despre o „sociologie noologică”. Dar, despre această chestiune se cuvine discutat aparte. Ceea ce cred că merită să examinăm grabnic sunt sentimentele care pavează drumul popoarelor, căci de ele depinde starea de fericire ori de nefericire colectivă, nu doar individuală. Însă, înainte de a fi cineva nefericit, el începe prin a fi nemulţumit ori abătut, bătut de un vânt al tristeţii indefinibile spre depresie şi deznădejde. Nemulţumirea însă este un fenomen aparte. S-ar putea scrie o istorie a nemulţumirii şi o sociologie a nemulţumiţilor.

În ciuda aparenţelor, nemulţumiţii nu sunt la fel, adică nu sunt în acelaşi mod nemulţumiţi şi nici în acelaşi grad. Unii sunt nemulţumiţi de familie, alţii de locul de muncă, alţii de şefi, mulţi de România şi probabil foarte puţini de ei înşişi. Mai apoi, unii se arată nemulţumiţi în chip zgomotos, alţii în chip morocănos, alţii clevetesc şi încă alţii se revoltă în felurite moduri, de la contestări canalizate la răbufniri haotice, de regulă contra celor din preajmă. Iar între cei din preajmă, persoana cea mai expusă este biata femeie, soţie ori mamă, ori fiică. Ceea ce putem spune, studiind toate feţele nemulţumirii, este că aceasta este o formă de agnozie. Nemulţumitul e caracterizat printr-o foarte slabă putere de cunoaştere şi de autocunoaştere. De altfel, acesta, de regulă, refuză cunoaşterea. El este unul dintre deştepţii de care e plină, vai!, România în clipa de faţă.

O a doua constatare pe care o putem face este că astăzi s-au înmulţit nemulţumiţii în România. România a devenit un fel de pol al nemulţumirii la scara Europei. Şi iarăşi, o particularitate românească. Spre deosebire de speciile europene ale nemulţumirii, în România a apărut şi persistă o specie aparte, strict românească, „nemulţumiţii de România”. Aceasta este specia care face ravagii în peisajul etnospiritual românesc. Sunt nemulţumiţi de nevinovata oiţă oraculară, Mioriţa, de ortodoxia românilor, de genul românesc de viaţă, pe care unii îl pizmuiesc cu vocaţie neagră, de Sf. Voievod Ştefan cel Mare, de Sfinţii Brâncoveni, pe care, Doamne!, îi prezintă ca pe expresia spiritului versatil în istoria politicii din spaţiul acesta etc. etc.

Uneori, această nemulţumire de România a îmbrăcat forma programatică, nutrind producţia patolirică a unui bizar cenaclu literar păstorit o vreme de cel ce poate fi socotit într-un fel fondatorul şcolii resentimentului în istoria şi critica literară a României postbelice. Nemulţumirea a stârnit un adevărat război contra românismului şi contra ortodoxiei. Fiindcă a doua particularitate a nemulţumirii de România ţine de faptul că ea navighează spre apostazie într-o formulă foarte apropiată de starea sufletească a celor care locuiesc prin spitalele psihiatrice. Foarte recent, un amărât din specia aceasta oferea un spectacol cât se poate de straniu: războiul cu Biblia.

Este un caz care împinge nemulţumirea la formula ei anarho-nihilistă, o categorie din care ies, cum spune Dostoievski, cei care dau foc satului ori se hotărăsc brusc să plece la Ierusalim. Pe aceştia, ne spune genialul romancier rus, nu-i mai poate vindeca decât mila lui Dumnezeu când vor ajunge acolo, la Sf. Mormânt. Specia aceasta de nemulţumiţi iese de sub puterea modelatoare a cuvântului. Ei sunt preluaţi de o stihie supralingvistică pe care specialiştii o numesc delir. Nemulţumirea este o stare sufletească prin excelenţă de prag. Ea poate alimenta depăşirile de sine, dacă este dirijată contra celui ce se nemulţumeşte, dacă, altfel spus, se manifestă ca nemulţumire lucidă de sine. Dacă, însă, a trecut pragul critic, ea devine o forţă devastatoare a sufletului. Ea este o forţă devastatoare când e dirijată contra celor suprapersonale: neamul, eroii, sfinţii, Dumnezeu. Efectul ei, în aceste cazuri, este incendiul, nu doar al satului, ci, mai grav, al sufletului.

Acest gen de nemulţumire incendiază sufleteşte un ins, o generaţie, o colectivitate. De regulă, nemulţumirea de cele suprapersonale este o formă de laşitate, căci ea camuflează teama de a critica autoritatea din lume, pe puternicii lumii, responsabili eventual pentru starea care te poate nemulţumi. Şi atunci, în locul acestei critici contra guvernelor, a politicienilor, a „elitelor” pseudoculte, nemulţumirea laşă inventează critica mioritismului, a neamului, a ortodoxiei şi deci a lui Dumnezeu.

Desigur că popoarele nu au înţelepciunea şi credincioşia lui Dumnezeu, încât şi ele pot să decadă. Cartea sfântă ne relatează atâtea faţete ale rătăcirii poporului ales. Însă, tot acolo, suntem lămuriţi asupra bunei reacţii la aceste stări. Critica popoarelor este legitimă numai atunci când e folosită înăuntrul cuvântului pozitiv al îndrumării popoarelor, adică de către acei medici ai sufletului care sunt profeţii, sfinţii, geniile popoarelor. Critica poporului ales o fac profeţii lui, de la Moise la Ieremia, Isaia, Iezechiel, Daniel şi până la profeţii aşa-zişi „minori”, precum Amos, Osea, Miheia, Ioil, Iona, Naum, Avacum etc. Genul acesta de critică, însă, nu este una cu nemulţumire, ci una cu grijă şi cu supărare divină, în nici un caz cu pizmuire şi cu ingredientele otrăvitoare ale resentimentului. Un mare duhovnic se poate face pe sine voce critică la adresa poporului în întreg, fiindcă el dialoghează permanent cu sufletul acelui popor atunci când se roagă pentru el, ori atunci când face profeţii pentru el, ori atunci când îi dă tablele legii, ca Moise, ori măcar Legea celor 12 table, ca Solon. Ori, atunci când veghează asupra credincioşilor precum ne spune cuvântul grecescepiskopos (veghetor, supraveghetor), ori întrucât se roagă pentru popor ca în rugăciunea liturgică a Bisericii lui Hristos.

Altfel, critica poporului este laşitate, nihilism, anarhie, patologie. Una dintre formele perverse ale criticii lui Dumnezeu (mă înfior şi numai când formulez această sintagmă, însă spectacolul bolnav recent, de la o televiziune cu un pronunţat impuls antiteist, tocmai aşa ceva ne-a dezvăluit: un amărât, săracul, credea că se luptă cu Iisus Hristos, îl critica pe Hristos, adică pe Dumnezeu. Doamne apără şi vindecă!) este criticarea dirijată cu obstinaţie contra preoţilor Lui. Nu ne vom hazarda aici în consideraţii de psihologie noologică în legătură cu dinamica harului prin taina preoţiei, căci, oricum, la cel bolnav de această formă de nihilism acest tip de discurs, orice tip de discurs, ar fi cu totul ineficient. Voi aminti doar replica marelui antropolog creştin Petre Ţuţea dată unui astfel de critic. „Eu, domnule, dacă văd un preot beat într-un şanţ îmi scot pălăria şi spun «Sărut mâna, Părinte!».

Preotul e om ca tot omul în cele lumeşti şi poate să alunece şi el în păcat. Însă şi pentru el există spovedania ca tehnică a salvării şi a vindecării de păcat, iar după aceea el redevine ceea ce n-a încetat să fie: preot de har. Prin aceasta el are o condiţie unică, fiindcă este răspunzător de ceea ce este numai întru Duhul Sfânt şi vai aceluia care nu sporeşte talantul acesta. Dar preotul, orice preot ştie lucrul acesta, şi un popor creştin fără de preoţii lui ar fi ca o armată fără de ofiţeri şi ca o turmă fără de păstor. Ori ca cetăţile nepocăite pe care le mustră cu flăcări Mântuitorul: „Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult în sac şi în cenuşă s-ar fi pocăit. Dar zic vouă: Tirului şi Sidonului le va fi mai uşor în ziua judecăţii decât vouă” (Mt. 11, 21-22). Să nu fie! Starea de nemulţumire este fatală în lume. Au fost nemulţumiţi şi vor fi mereu. Însă nemulţumirea de cele suprapersonale este un fenomen mult mai restrâns şi cu totul nefiresc. Adică nu este din firea oamenilor, nici de la Dumnezeu, şi atunci trebuie să ne întrebăm de unde este. Ea este, de fapt, o formă perversă a resentimentului şi o anticameră a clevetirii.

Există o formă curată a nemulţumirii, aceea a obidiţilor, dar aceasta nu se descarcă în revoltă contra numelui colectiv, ori contra sfinţilor sau contra lui Dumnezeu. Cel mult, aceasta stârneşte revoltele contra puternicilor lumii, pe care răsculaţii îi numesc împilatori sau jefuitori. „Patria, spune Tudor Vladimirescu, nu este tagma jefuitorilor!”

Aceşti obidiţi sunt oropsiţii soartei şi ei se vor revolta contra soartei pe care puternicii acestei lumi le-au croit-o pe acest pământ. Pe aceştia nu-i va îndreptăţi decât veacul de apoi, cum spune poetul: „Auzi departe strigă slabii / şi obidiţii către noi / E glasul blândei Basarabii / ajunsă-n veacul de apoi”.

Însă nemulţumiţii de cele suprapersonale, rebeli ai resentimentului şi ai urii, nu sunt obidiţi. De regulă, ei se recrutează din tagma îmbuibaţilor, a guşaţilor, a obezilor. Priviţi-i pe nemulţumiţii resentimentari ai României de astăzi. Sunt toţi urâţi. Ei sunt agenţii resentimentului, ai anarhiei şi ai nihilismului. Cu ei veacul nu se sfinţeşte, ci se pătează şi se îmbolnăveşte cu boala care ucide sufletul şi te preschimbă în cadavru vertical, cum spunea celălalt profet al secolului al XX-lea, Lev Tolstoi. Prin ei veacul se urâţeşte şi trupeşte, şi sufleteşte. În alte spaţii, pe aceşti agenţi ai apostaziei Satana îi alege dintre cei arătoşi la înfăţişare, ca să ascundă urâciunea sufletului. Astăzi, diavolul nu mai are nevoie de nici o strategie. Agenţii lui sunt primiţi degrabă oricât ar fi de urâţi la înfăţişare. Valul pustiirii scufundă generaţii şi popoare, izbeşte şi dărâmă stăvilarele unor mari civilizaţii. Cine, ce forţă l-ar mai putea stăvili, cine ar putea îmblânzi urgia veacului, în afară de Dumnezeu? Care putere
din lume, care ştiinţă, care lege, care învăţătură a lumii şi care înţelepciune a veacului acestuia? Numai înţelepciunea lui Dumnezeu mai poate fi de ajutor.

„Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovă duim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veac spre slava noastră. Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o…” (Cor. 2, 6-8).

Ilie Badescu

www.roncea.ro

Blestemul satanic al comunismului (VIDEO)

În documentarele de mai jos poţi vedea o parte din esenţa comunismului de ieri, identitatea căruia de păstrează şi astăzi. Am citit cartea lui Richard Wumbrand, “Marx şi Satan“. “Blestemul satanic al comunismului” a ucis milioane de oameni şi continuă să o facă până în prezent.

Autor: JurnalTV.MD
Sursa: jurnaltv.md

Patru falsuri şi patru adevăruri despre problema teritoriului de la Palanca.

FALS: Moldova are de câştigat din cedarea terenului de la Palanca, în schimb primind acces la Dunăre prin Giurgiuleşti

ADEVĂRAT: La Giurgiuleşti Moldova nu a primit nimic de la ucraineni, deoarece moşia satului avea întotdeauna acces la Dunăre în lungime de 2000 de metri. În anii ‘90 grănicerii ucraineni au ocupat abuziv pământurile satului. Ceea ce „au cedat” ucrainenii în schimbul satului Palanca, este teritoriul Moldovei.

FALS: Moldova este obligată să-şi respecte angajamentele asumate faţă de Ucraina

ADEVĂRAT: Teritoriul de la Palanca încă nu a fost transmis Ucrainei. Oficial acest lucra ar putea avea loc la 11 martie. Până atunci Moldova poate să-şi revadă poziţiile.

FALS: Tratatul semnat cu Ucraina corespunde Constituţiei Republicii Moldova

ADEVĂRAT: Articolul 10 din Tratatul de frontieră şi Protocolul adiţional contravin articolelor 1 şi 3 din Constituţie (Republica Moldova este un stat indivizibil iar teritoriul ei este inalienabil)

FALS: Autorităţile Republicii Moldova vor asigura liberul acces peste traseu

ADEVĂRAT: În cazul în care guvernul va ceda terenul de la Palanca, va pierde suveranitatea asupra acestui teritoriu, iar Ucraina va fi liberă să instituie orice reguli.

Sursa:

Blogul lui Octavian Racu

Schimbare de episcop la Tiraspol. Conducerea KGB-istă a Patriarhiei Moscovei numeşte un rusoi ca episcop al Tiraspolului şi Dubăsarilor.

La şedinţa Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din 5 martie curent s-a hotărît, printre altele, schimbarea episcopului de Tiraspol şi Dubăsari. Conform statutului, episcopia de Tiraspol şi Dubăsari face parte din Mitropolia Moldovei, avînd ca întîistătător pe Mitropolitul Vladimir, cu titulatura oficială „al Chişinăului şi al întregii Moldove”.

Schimbarea episcopului de la Tiraspol a fost oarecum neaşteptată, deoarece nu a fost inclusă în prealabil pe ordinea de zi a şedinţei Sinodului.

Alegerea unui episcop rus pe scaunul unei episcopii subordonate canonic mitropoliei Moldovei este o excepţie, deoarece, potrivit statutului, episcopul ales ar fi trebuit să fie cetăţean al Republicii Moldova şi, desigur, cunoscător al limbii române. Fostul episcop al Tiraspolului, arhiepiscopul Iustinian, şi el rus, a ştiut puţină română, făcînd studii la Bucureşti.

Făcînd abstracţie de această condiţie, Patriarhia Moscovei pare să facă deosebire între Transnistria şi Republica Moldova, admiţînd cumva separarea episcopiei Tiraspolului de Mitropolia Moldovei din care, formal, încă mai face parte.

Noul episcop Sava este arhiereu din 1995, ocupînd pînă acum scaunul episcopiei de Krasnogorsc. Din biografia oficială a Preasfinţiei Sale, publicată pe site-ul Patriarhiei Moscovei, aflăm următoarele:

Data naşterii: 27 septembrie 1958;
Data hirotonirii: 12 septembrie 1995
Ţara de provenienţă: Rusia.

Provine dintr-o familie de muncitori. A absolvit opt clase a şcolii medii din Saransc, după care a făcut şcoala profesională la căile ferate. La recomandarea arhiereului (recomandare necesară în perioada ateismului sovietic) a fost admis la Seminarul din Zagorsc. Ulterior a absolvit şi Academia Teologică din Moscova.

Între 1982-1984 îşi face stagiul militar pe poligonul nuclear din Semipalatinsc.

A intrat ca frate în mănăstirea Danilov din Moscova, parcurgînd în scurt timp toate treptele ierarhice.

Prin hotărîrea Sfîntului Sinod din 16 iulie 1995 arhimandritul Sava (Serghei Alexandrovici Volcov) este ales episcop de Krasnogorsc şi vicar patriarhal, fiind totodată numit preşedinte al nou înfiinţatului Departament al Patriarhiei Moscovei pentru colaborarea cu Forţele Armate şi Poliţia.

Sursa:

http://savatie.wordpress.com/

Ce se intampla la Palanca? De ce cedeaza Moldova teritoriu romanesc Ucrainei? Flash Mob maine la Chisinau.

Interesele strategice ale Ucrainei impun smulgerea unei alte bucati de pamant romanesc, din teritoriul actualei Republici Moldova. Autoritatile de la Chisinau sunt gata sa satisfaca aceasta cerere imperativa a Kievului. De ce?, nimeni nu vrea sa raspunda. Este vorba de un traseu strategic important cu lungimea de 7,77 kilometri şi un teritoriu de 18 hectare care, potrivit punctului 6.1 al Tratatului perfectat intre cele doua republici ex-sovietice, urmau să fie cedate nu doar în proprietatea Ucrainei, dar şi sub jurisdicţia exclusivă a acestui stat. Fâşia strategică de 18 hectare ar urma să fie scoasă de sub jurisdicţia/suveranitatea Republicii Moldova, izoland in afara Republicii Moldova trei enclave teritoriale: Abdiv, Baibol şi Pescăria (cu o suprafaţă totală de 926 de hectare). Aceste trei exclave teritoriale sunt situate la doar 1800 de metri de Limanul Nistrului (Marea Neagră), dupa cum se poate vedea pe aceasta harta.

Pentru aceasta zona romaneasca doar tinerii Basarabiei mai protesteaza. Conform mesajelor transmise pe Facebook de grupul studentesc “Salvati Palanca”, mâine, 10 martie, la ora 10.00, Coaliţia Civică pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă, care întruneşte peste 25 de organizaţii neguvernamentale, va organiza o acţiune de protest în faţa Guvernului Republicii Moldova, în legătură cu intenţia actualei guvernari de a ceda o parte din teritoriul naţional la Palanca.

Documentare: http://palancanoastra.wordpress.com/

Sursa: Blogul lui Victor RONCEA

Prutul fără ghimpi. Ghimpu conduce Republica Moldova.

Gardul de sârmă ghimpată a fost instalat pe Prut de sovietici în 1940, după ce au reuşit să rupă Basarabia de la România. La începutul anilor '90, din cei 360 de kilometri de gard doar o porţiune de 80 de kilometri a rămas în preajma raioanelor Ungheni şi Cantemir.

Preşedintele raionului Ungheni, Ion Harea, susţine că, după sârma ghimpată, raionul Ungheni are mai mult de 2.200 de hectare de terenuri care ar trebui să fie valorificate. În plus, după gard sunt multe morminte care nu pot fi îngrijite din cauza restricţiilor impuse de grăniceri.
Regiunea limitrofă zonei de frontieră de la Prut este locuită de peste 180.000 de basarabeni.

Sursa:

Marin Raica | Jurnalul Naţional