Ziaristi Online: Premierul Vlad Filat a recunoscut ca a servit in trupele KGB pe frontiera URSS. FOTO/VIDEO

 

Vlad Cubreacov informeaza: “Prezent joi, 27 ianuarie, alături de un vechi cadru KGB, generalul de securitate Gheorghe Mihai (in prezent director al SIS), la ceremonia de marcare a 19 ani de la crearea Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat (SPPS), premierul Filat a primit în dar o beretă neagră şi alte însemne „ale curajului şi bărbăţiei” din partea directorului SPPS, Igor Bodorin. Cu această ocazie, Filat a recunoscut public, în premieră, că a slujit în trupele KGB şi că păstrează acasă, la loc de cinste, uniforma de grănicer sovietic. Referindu-se la bereta neagră primită, Filat a declarat: „O s-o pun la locul care îl am, unde am mai multe elemente, inclusiv şi ceea ce ţine de serviciul pe care l-am avut eu în tinereţe, serviciul militar, desigur, mă refer, atunci tot am avut uniformă – aşa, mai specială – am făcut armata la frontieră”. Vladimir Filat a slujit, între 1987 şi 1989, în trupele speciale ale KGB, responsabile cu paza frontierei sovietice de stat.”
Emil CONSTANTINIU, FLUX, Ediţia de Vineri, Nr.20113, din 28 ianuarie 2011 reprodus de Vlad Cubreacov
Informatia confirma ancheta Vladimir (Vlad) Filat, premierul Moldovei, recrut fruntas in trupele KGB. FOTO

Sursa: ZiaristiOnline

Petru Ursache: Clipa Basarabiei necunoscute

Moto
 „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti. Numele Basarab si Basarabia exista cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”.

(Eminescu, Opere X. Publicistică. Editura Academiei, 1989, p. 57).

De la inversarea, cu intentie, a geografiei istorice, fapt posibil doar pe hartă si în cabinetele diplomatilor, se ajunge la fenomene de aculturatie si de colonizare (sau, într-o retorică mai nouă, pentru întretinerea orgoliilor „celui tare”, a „sălbatecului modern”), la „ciocnirea civilizatiilor”; dar si la bătălia pentru triumful adevărului în temeiul documentului de arhivă, ca să se dea o umbră de sperantă majoritătii păgubite. Basarabia reprezintă un caz tipic în această privintă, destinat să întretină nu doar starea conflictuală, „ciocnirea”, ci vrajba si înrăirea, căderea din starea de umanitate.

 S-a început cu o minciună imperială, tratatul de la Lutk. (Se întîmpla, totusi, dincolo de Nistru si de seria de cetăti de strajă, preexistente: Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă); s-a continuat, după un secol, printr-un rapt monstruos, pe măsură (la 1812), ca atacurile împotriva insulei de romanitate, „de la Nistru pîn' la Tisa”, să capete forme dramatice, fiind vizată îndeosebi fibra etnică, situarea spatio-temporală, jurisdictia istorică, deprinderile cutumiare si etice. Dezbinarea si acapararea au fost legile de fier ale năvălitorilor colonializatori. Ei au reformulat datele realitătii milenare, pentru a da fată convenabilă, însă înselătoare, ordinii impuse în folos propriu. Ce înseamnă Moldova versus Basarabia, decît o nemaipomenită contrafacere geo-politică, o sfidătoare siluire a adevărului? Moldova si-a luat numele de la un rîu care-si poartă undele pe o întindere de teren aflată „dincoace”; si de la o legendă intrată în constiinta tuturor românilor. Între Baia si Siret se cuprinde spatiul de întemeiere si de extindere a Moldovei lui Alexandru cel Bun, a lui Stefan cel Mare, a lui Dimitrie Cantemir. Miscarea întemeietoare de viată istorică si culturală a pornit dinspre Carpati spre Nistru si mai departe. Nu invers. Pe-atunci, rusii abia se organizau în jurul Novgorodului, ajutati de suedezi; Kievul avea să se înalte în spiritualitate abia o dată cu Petru Movilă, iar curtea taristă se putea făli, ceva mai tîrziu, să aibă în mijlocul ei un reprezentant al Academiei din Berlin, în persoana înteleptului, dar naivului domnitor, Dimitrie Cantemir. Lucrurile trebuie spuse răspicat în litera lor. Si tot asa: ce înseamnă Moldova versus România? Este o nouă si diabolică intentie de spintecare a trunchiului comun si indivizibil, nu numai teritorial, de data aceasta, dar si etnic, lingvistic, spiritual. După ce criterii îsi fabrică manualele istoricii si lingvistii din cabinetul comunistului si românofobului Voronin? Nu ne rămâne decît să ne angajăm, în bătălia pentru adevărul istoric, cu cărtile pe masă, pentru a discuta coerent, cu măsură, temeinic si în firea lucrurilor.

O astfel de carte doveditoare, de replică este, fără îndoială, Basarabia necunoscută, elaborată în mai multe volume, începînd cu anul 1993 („Universitas”, Chisinău si continuînd: 1997, „Museum”; „Museum”, 2002; „Museum”, 2006) de energicul publicist si om de cultură basarabean Iurie Colesnic. Ni se înfătisează, pe mai multe sute, chiar mii de pagini, „o clipă” din viata Basarabiei, cea mai semnificativă si impunătoare dintre toate. Ea corespunde momentului de iluminare si de vointă, cînd fortele autohtone si patriotice au ascultat chemarea pămîntului, au înfiintat Sfatul Tării, în traditia vechilor domnitori si au decis, „într-un glas” cu fratii ardeleni, Unirea cu Tara. Această „clipă” aurorală nu însemna numai redesteptarea Basarabiei. Era si „clipa României” reîntregite. Basarabia a dat prima tonul, cum se stie, în mod decis si în perfectă cunostintă de cauză, ca partea cea mai îndurerată si cea mai încercată din fiinta etnică. Atunci s-a cîntat pentru toti românii Limba noastră, în chip de imn, de doină si de rugăciune. Să se retină: o poezie alcătuită de un preot, fiu de plugar. Si să nu uităm: tot un basarabean a fost primul care a pus în frază si în ton melodios imaginea de glorie si de îndurerare a României. L-am numit pe Alecu Russo. El este unul dintre aceia care au lucrat cu mestesug si întelepciune ca numele Tării să intre în gînd si în inimă. Si tot el a salvat si dăruit pentru memorie Miorita, „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume”(cuvintele îi apartin). Asadar, „clipa Basarabiei” este însăsi „clipa României” din totdeauna. 

 Basarabia necunoscută cuprinde succinte schite de biografie culturală privind personalităti ale locului, care s-au afirmat în anume planuri ale vietii politico-administrative si spirituale, reusind, prin lucrare grea si la unison, să mentină suportul moral, continuitatea si coerenta etnică a elementului românesc dintre Prut si Nistru, împotriva tendintelor vrăjmase, din afară, de dispersare si de nimicire. Unii au roit, după împrejurări, spre alte centre de cultură, în interiorul tării sau în afara granitelor. Reveneau, însă, de fiecare dată cînd situatia celor rămasi locului devenea critică, reangajîndu-se, cu putere, întru ajutorare. Se asigura ochiul de veghe, necesar si vital.
 

……

 În ce-l priveste pe Constantin Stere, el a preluat ideea unitătii neamului la scară lărgită, pînă la cuprinderea organismului în totalitatea lui naturală si istorică si a cultivat-o cu aceeasi înflăcărare pe care o întîlnim la Goga si la Iorga. Profesor la Iasi, înfiinta revista „Viata Românească”, în amintirea „Daciei literare”, publicatii de cultură în general. Cu gîndul la basarabenii săi, însă, si la partea din trupul românismului aflată în pericolul înstrăinării fortate, înfiinta reviste unioniste în folosul direct al locuitorilor dintre Prut si Nistru; si tot el a fost cel mai activ si influent în actiunea de întemeiere a Sfatului Tării, nucleul politic al dezvoltării Basarabiei viitoare, revenită în componenta naturală a Tării. Lui Constantin Stere i se datorează înfiintarea ziarului „Basarabia” (ajutat de Zamfir Arbore, Ion Pelivan, Emanuil Gavrilită), la 1906, primul în limba autohtonilor, adică româna. În acea vreme, română însemna unire. Au urmat „Viata Basarabiei” (1907) si „Cuvînt moldovenesc” (1914). Ca amănunt: toti cei trei mari basarabeni, Alecu Russo, B. P. Hasdeu si Constantin Stere au fost adversari de neîmpăcat ai rusificării si ai colonizării. 

 Din derularea destinelor acestor cărturari de seamă rezultă că ideea Unirii venea din timpuri îndepărtate, pentru basarabeni, ca un vis încă neîmplinit, cum spunea poetul, sprijinind speranta încă înaintea înfăptuirii ei. De altfel, scriitorul de la Chisinău si autorul Basarabiei necunoscute, care s-a afirmat, am putea spune ireprosabil, deopotrivă, în domeniul istoriei si teoriei literare (a se vedea Literatura română, „Museum”, Chisinău, 2000, 520 p.), i-a consacrat lui Constantin Stere o cercetare temeinică, de arhivă (Constantin Stere, Documentări politice. Museum – Fundatia Culturală Română. Bucuresti-Chisinău, 2002, 638 p.), corectînd necesar si pertinent sablonul narodnicist cu care ne-au obisnuit manualele comuniste, ca si prea mult lăudata si amalgamata monografie a lui Z. Ornea. Pe scurt, aceeasi menire de corectare si cuprindere largă a imaginarului politico-cultural are si cartea, în completare, Basarabia necunoscută.

 
Autohtoniei i se adaugă educatia civică aleasă (dobîndită-mostenită), în măsură să întărească statura morală a combatantilor. Ca să facem o statistică lămuritoare, din cele 46 de chipuri evocate în primul volum, o treime sunt preoti, cu 4 mitropoliti printre ei, iar majoritatea celor rămasi (de regulă, cadre didactice, juristi, scriitori, ziaristi, actori, pictori) si-au început cariera trecînd prin seminarii si academii teologice. Alexandru Cristea si Alexandru David sunt preoti, muzicieni si publicisti; Ion Buzdugan, jurist, economist, poet si jurnalist; Alexei Mateevici, preot-poet si erou. Biserica, scoala, traditia istorică îi mentineau în permanentă vibratie. Li se adaugă profesori de mare profil stiintific si profesional, asemenea lui Stefan Ciobanu ori Al. Boldur. Găsim în paginile cărtii lui Iurie Colesnic informatia, nestiută de multă lume, că unul dintre cei patru generali ai României, anume Alexandru Averescu, a fost basarabean. Cum vedem, sunt prezentate în carte caractere puternice, încercate. Este si cazul preotului si mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu care se deschide volumul întîi. Era „fiu de răzes si ostas de frontieră”, unul dintre marii misionari ai românismului în prigoană, în legătură cu care s-a păstrat dusmănoasă tăcere. Si-a început scoala în Transilvania, unde avea un unchi preot si a continuat-o la Budapesta, ca să urmeze Academia teologică din Kiev. După un stagiu la Iasi, călătoreste în Orient si în sudul Dunării, la Constantinopole, Smirna, Patmos, Afon; se întoarce iarăsi o vreme în tările române (Cozia, Iasi) si ajunge din nou la Kiev, Poltava, Odessa. Peste tot tine cursuri la institute teologice si predici de suflet în biserici si mănăstiri. Ajunge episcop al Cetătii Albe si al Benderului si e numit mitropolit al Moldovei si Munteniei, „fiind sfintit la Iasi”. În cele din urmă, „se retrage la Chisinău si este nevoit s-o înceapă cu organizarea unei noi eparhii a Basarabiei”. Remarcabilă este si figura lui Vasile Gafencu, de asemenea fiu de plugar la origine. I se potriveste perfect strofa lui Mateevici: „Limba noastră-i limbă sfîntă,/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plîng si care-o cîntă/ Pe la vatra lor tăranii”. Pentru că a făcut parte din Sfatul Tării, Vasile Gafencu a fost deportat si s-a pierdut, prin 1940, într-un gulag din pădurile îndepărtatului Arhanghelsc. Fiul său, Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor”, cum i se spunea printre detinutii de la Pitesti, avea să sfîrsească si el dramatic; iar unchiul lui Valeriu si fratele lui Vasile Gafencu, anume Grigore Gafencu, fost ministru în Guvernul României interbelice, s-a văzut nevoit să fugă din tară sub amenintarea tancurilor cu stea rosie. O familie zdrobită de comunisti, ca multe altele din spatiul eminescian „de la Nistru pîn' la Tisa”. 

 Cum spuneam, Iurie Colesnic a dat prioritate elitei culturale, locale deocamdată, dorind să se afle că lumea intelectuală a basarabenilor nu se reducea la cîteva nume cunoscute doar din surse publicate sub cenzură. Exista la fata locului o categorie întreagă, bine constituită, de oameni activi si curajosi, pregătită să întîmpine tendintele potrivnice, dirijate de aproape sau de departe. De aceea, în special volumul întîi pune în fata cititorului schite de portret ale unor cărturari, participanti direct la momentele conflictuale de la începutul secolului trecut. Se lămureste, indirect, cealaltă problemă de fond din istoria mai nouă a Basarabiei, ca un adaos la ce s-a spus deja: dorinta generală de unire cu Tara nu s-a produs spontan, sub impulsul împrejurărilor de moment. Ea s-a născut din interiorul organic, cu răspundere si cu asumare si a fost sprijinită de fortele locale care au pus în practică o comandă transmisă imperios din generatie în generatie. Dovadă că în „clipa” dată s-au ivit oamenii necesari si vrednici care au fost recunoscuti ca mesageri ai adevărului, intrînd glorios în istoria politică si culturală a României: Pantelimon Halippa, Ion Inculet, Ioan Pelivan, Anton Crihan, Vasile Gafencu, Liviu Marian, etc.; ca să nu mai vorbesc de profesori de înaltă valoare, de savanti, îndeosebi filologi, de artisti si de actori celebri.

 De retinut modul tenace al basarabenilor de angajare pe toate planurile împotriva tarismului, îndeosebi pentru libertate etnică si democratie. Doar un singur caz citez, figura de legendă a lui Zamfir Arbore, după însemnările unui martor de epocă: „În casa lui Arbore, veneau toti acei care erau împotriva tarismului, pentru eliberarea Basarabiei si a Poloniei. Întîlneai acolo oameni de diferite neamuri, din diferite medii, din diferite tări, de diferite dogme politice, dar legati toti printr-un profund sentiment contra tarismului si pentru eliberarea popoarelor de sub jugul lui. Si toti găseau la el un cuvînt de îmbărbătare, de îndrumare si ajutor” (Cf. Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, editia, 2002, p. 8).

 După pilda lui Zamfir Arbore (din vita celebrului hatman de la Hotin?), actionează si basarabenii de astăzi, cu aceeasi sete de libertate, organizati în societăti culturale, institutii publice, case de editură, fundatii politice internationale. Dificultatea, ca o sporire a răului, constă în faptul că oamenii lui Voronin sunt mai pătimasi decît slugile tarului. Dacă asta e posibil! Probabil că se doreste o încheiere rusinoasă, fără margini, a domniei comunismului. Partea neplăcută este că a căzut năpasta pe biata noastră Basarabie, adică „cealaltă” Românie, să fie scena pentru ultimul act al sinistrei istorii. Îndemnul lui Alecu Russo încă este de actualitate: ”Cinge-ti coapsa, tară română… si-ti întăreste inima… miazănoapte si miazăzi, apusul si răsăritul, lumina si întunerecul, cugetul dizbrăcător si dreptatea s-au luat la luptă… Urlă vijălia de pe urmă… Duhul Domnului trece pre pămînt!…” Ca si oastea de preoti basarabeni, si scriitorul de pe malul Bâcului dădea un înteles înalt psalmic scrierilor sale. De aceea a si compus Cîntarea României; de aceea se dovedeste a fi mai mult decît utilă cartea lui Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută. 

Petru Ursache 

Viaţa românească

Ziaristi Online: Vladimir (Vlad) Filat, premierul Moldovei, recrut fruntas in trupele KGB. FOTO

 

Dupa ce ieri am aflat ca SoriNus Ovidiu Vintu de la Chisinau, alias cetateanul moldovean Vladimir Plahotniuc, vicepresedinte al Parlamentului Moldovei, si-a schimbat identitatea ca cetatean roman, cu numele de Vlad Ulinici, acum mai apare pe net si o fotografie cu Vlad Filat (corect Vladimir; cum ar fi ca lui Emil Boc sa i se spuna, oficial, Milu Boc?), premierul Republicii de la Chisinau, in care se disting clar trese si decoratii ale KGB, primite in cadrul desfasurarii stagiului militar la serviciul granicieri al URSS. Despre Vlad(imir) Filat s-au scris multe. Pe scurt, dupa ce-si indeplineste stagiul militar, tanarul Filat este trimis in 1990 la studii in Romania, la Iasi, Facultatea de Drept A. I. Cuza. Este momentul in care, dupa KGB, este abordat si de organele speciale romanesti, conform cutumelor. La 25 de ani e deja director general la “RoMold Trading SRL” din Iasi. Se mai intoarce in Moldova de abia in 1998 si doar pentru a fi numit, direct, sef al Departamentului Privatizarii si Administrarii Proprietatii de Stat (foto stanga sus de la sedinta de constituire a Guvernului, in Parlamentul de la Chisinau si video pe prima pagina a portalului). Avea 29 de ani.

Se intampla in Guvernul Ciubuc (nu radeti, va rugam) sub presedintia lui Piotr Lucinschi, ultimul prim secretar al CC al PCUS din RSS Moldoveneasca, ulterior presedinte “democrat” si antiroman feroce (foto dreapta). Nascut in raionul Soroca, el este decorat pentru meritele sale antiromanesti si de colegul sau nascut la Tighina, dar presedinte la Bucuresti, pe numele lui de trista amintire Emil Constantinescu. De pe treptele privatizarii, tanarul Vlad(imir) Filat a urcat pe culmile politicii moldovenesti pana in ziua de azi. Insa, pana acum, intotdeauna, s-a pastrat o mica pata in biografia sa oficiala: serviciul sub care a servit “patria” sovietica. Il aflam azi: KGB.
Fotografia din timpul stagiului militar (foto sus, in deschidere) este publicata de Flux-ul de la Chisinau, constituind practic prima dovada concreta a unei informatii ce trebuia facuta publica, pana acum, chiar de catre politicianul moldovean. Acuzatia, altfel, nu este chiar noua. Ea a mai fost formulata in trecut de Preşedintele Asociaţiei „Pro Europa” de la Chişinău, Boris Asarov, care a declarat înca din 2008, in cadrul unei conferinţe de presă, că liderul Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM), Vladimir Filat, ar fi fost agent KGB şi trimis în România sub acoperirea de student la Universitatea „Al. I Cuza” din Iaşi. „Trebuie să menţionăm că numitul Vladimir Filat şi-a satisfăcut serviciul militar, în perioada dintre 8.05.1987 – 15.08.1989, la Sevastopol, în cadrul trupelor de grăniceri ale KGB-ului sovietic. După expirarea termenului de satisfacere a serviciului militar, Filat a efectuat un curs de instruire în şcoala specială a KGB din Galiţino, situată în regiunea Moscova. După absolvirea şcolii KGB din Galiţino şi susţinerea cu brio a unor examene riguroase şi a unor teste psihologice, Vladimir Filat a fost inclus în rândurile aşa-numitei „agenturi secrete” a KGB, iar în toamna anului 1990 a fost trimis în misiune în România, unde a fost plasat în rândurile studenţilor basarabeni din Iaşi şi, în acelaşi timp, pus să desfăşoare o amplă activitate economică. Totodată, în prezent, Vladimir Filat se află sub controlul total al ex-rezidentului Serviciului Federal de Securitate al Rusiei în România, Valeriu Pasat, ex-agent KGB, pregătit, ca şi Filat, pentru o amplă activitate sub acoperire în ţara vecină”, a specificat Asarov. Astazi apare si dovada. Sa speram ca este reala. Ramane ca premierul Republicii de la Chisinau sa infirme sau confirme aceste date. Tocmai pentru aceasta edificare, consideram ca este de interes public sa  fie facuta cunoscuta informatia publicata de colegii de presa basarabeni.

Iata articolul Flux-ului de la Chisinau:

E adevărat: Filat a slujit în trupele KGB!

Biografia oficială a premierului Vladimir Filat ne anunţă că dumnealui şi-a satisfăcut, în anii 1987-1989, serviciul militar în termen. Aceeaşi informaţie este preluată de enciclopedia electronică Wikipedia. În nici una dintre biografiile primului ministru nu apare precizarea în ce trupe anume, adică în care gen de armă şi-a satisfăcut premierul nostru serviciul militar.
Ei bine, o fotografie mai veche, obţinută pe surse, postată recent pe reţeaua de socializare pe internet Facebook şi preluată de ziarul nostru, ni-l înfăţişează pe Vladimir Filat soldat în Armata Sovietică. Această fotografie spune mult şi multe de la sine.

Întâi, văzând acronimul rusesc „ПВ” („PV”) de pe epoleţi, înţelegem că genul de armă în care a servit domnul Filat patria sovietică a fost unul mai aparte. „PV” înseamnă „Pogranicinâie voiska”, adică „Trupele de grăniceri”. Este vorba, evident, despre Unităţile speciale ale Trupelor de grăniceri ale Comitetului Securităţii Statului (KGB) ale URSS, ca să redăm denumirea completă a genului de trupe în care premierul nostru a servit Uniunea Sovietică.
Faptul că a făcut parte, doi ani de zile, din trupele speciale ale KGB este ascuns cu multă grijă de premier şi de biografii săi bine plătiţi. Nimeni nu cunoaşte exact pe care anume segment al frontierei sovietice, în care anume unitate şi la care anume pichet de grăniceri s-a aflat în perioada respectivă bravul nostru soldat. Există însă voci care susţin că prima jumătate de an de serviciu în trupele KGB Vladimir Filat a petrecut-o în Crimeea, la Sevastopol, în ceea ce se numea pe timpuri „Simferopolski otread”, după care actualul nostru premier a fost repartizat în altă unitate. Uniforma sa din 1989 ne spune clar că nu este vorba de trupele maritime, ci de cele de infanterie ale KGB (în rusă – „suhoputnâie pogranvoiska KGB”).
În al doilea rând, Vladimir Filat nu numai că a slujit în trupele KGB, dar a şi fost un grănicer sovietic de valoare, remarcat de conducerea militară. Imediat după postarea fotografiei cu pricina pe internet, lumea s-a apucat să desluşească ce insigne şi distincţii sovietice strălucesc în pieptul bombat al falnicului grănicer KGB. Dat fiind că fotografia este alb-negru, la o rezoluţie proastă, de acum 21 de ani, această sarcină este mai complicată, dar nu imposibilă. De aceea, am încercat să clarificăm şi noi care au fost distincţiile grănicerului KGB, Filat, căci pentru care merite i-au fost acordate este, deocamdată, mai greu de aflat sau de precizat.

 

Aşadar, să le luăm pe rând. Distincţia de sus, în formă de medalie, este cea mai importantă dintre toate cele 5 decoraţii militare sovietice ale grănicerului nostru. Este vorba despre o distincţie a KGB, şi anume, distincţia „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri). Această distincţie, având gradele I şi II, a fost instituită la 8 aprilie 1969 de către Iuri Vladimirovici Andropov, prin Ordinul nr. 53 al KGB de pe lângă Sovietul de Miniştri al URSS. Regulamentul distincţiei şi descrierea acesteia au fost semnate de către general-colonelul Pavel Ivanovici Zârianov, şeful trupelor de grăniceri ale KGB. Având dimensiunile de 4 x 5 centimetri, distincţia pectorală „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri) reprezenta o stea cu cinci colţuri (pentagramă) pe fundalul unui nimb de raze. În centrul pentagramei este situat un scut cu imaginea profilului unui grănicer sovietic. Facem o paranteză aici pentru a arăta că scutul reprezintă o constantă în heraldica organelor NKVD, KGB, iar, mai nou, şi a Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova (SIS). De ambele laturi ale scutului apare inscripţionarea „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri), redată cu litere aurii. În spatele figurii grănicerului, în partea superioară a nimbului de raze este reprezentată imaginea unei borne de frontieră cu stema URSS. În partea inferioară a nimbului de raze este situat un scut mic pe care este redat gradul distincţiei. În conformitate cu punctul 2 al Regulamentului distincţiei, aceasta se acorda soldaţilor, matrozilor, sergenţilor şi subofiţerilor din trupele de grăniceri ale KGB „pentru serviciu militar exemplar în apărarea frontierelor de stat ale URSS, pentru abilităţi în reţinerea infractorilor la frontiera sovietică şi pentru manifestarea în aceste cazuri a curajului, perseverenţei, rezistenţei, a rezultatelor excelente în pregătirea politică şi militară şi pentru disciplină militară exemplară”. Distincţia este suspendată de o bandă verde, culoarea trupelor KGB, de altfel ca şi culoarea epoleţilor şi petliţelor purtate de militarii din aceste trupe. Şi aici nu facem nici un fel de aluzie la faptul că premierul Filat a insistat ca partidul său să-şi ia drept culoare distinctivă culoarea verde. Este, desigur, vorba de o simplă coincidenţă, nimic mai mult. Trebuie să mai precizăm că distincţia „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri) de gradul I se acorda personal de către şeful trupelor de grăniceri ale KGB. Cum a ajuns premierul nostru să primească în 1989 această distincţie din partea KGB şi pentru care merite concrete? Nu putem şti. Dar timpul va vărsa lumină, cu siguranţă, asupra acestei chestiuni şi atunci orice semn de întrebare se va spulbera.
Celelalte decoraţii din pieptul soldatului din trupele de grăniceri ale KGB sunt, evident, mai mici ca valoare, dar totuşi, de neneglijat. Bunăoară, „Starşii pogranicinik” v-ar spune ceva? Nu ne vom opri însă astăzi asupra lor. Vom reveni, poate, cu o altă ocazie la acest subiect. Este bine să le lăsăm şi cititorilor noştri libertatea să se pronunţe. Vom spune doar că cele trei distincţii, din rândul al doilea, sunt legate, de asemenea, de trupele KGB. Numai ultima insignă, din cel de-al treilea rând, este una sportivă.
Ei, iată că povestea premierului de culoarea epoleţilor trupelor KGB începe să devină mai interesantă. Şi mai desluşită. Nu de alta, dar multă lume nu înţelegea ce o fi avut oare în vedere, la 7 aprilie 2009, ziaristul Victor Roncea din Bucureşti când a spus verde, pe şleau, româneşte că nimic esenţial nu se schimbă la Chişinău, atâta doar că o mână de kaghebişti mai tineri îi înlocuieşte pe alţi kaghebişti mai bătrâni! Ce trist adevăr, nu-i aşa?

Emil CONSTANTINIU, FLUX

Preluat de la Ziaristi Online

Se lanseaza cartea. „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie. O călătorie prin satele româneşti din sudul Ucrainei” (autori: George Damian şi Cătălin Vărzaru)

Biserici demolate, preoţi bătuţi, monumente vandalizate, cimitire desacralizate, limba română alungată din şcoli, deznaţionalizare şi purificare etnică – aceasta este soarta de azi a românilor din Bugeac, sudul Basarabiei, sau regiunea Odesa din Ucraina după denumirea oficială. Mai mult de 120.000 de etnici români sunt supuşi zilnic unui agresiv proces de deznaţionalizare după cum am putut constata la faţa locului în vara anului 2010.

Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre românii din Bugeac şi suferinţele lor de azi vă invităm la lansarea volumului scris de George Damian şi Cătălin Vărzaru „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie. O călătorie prin satele româneşti din sudul Ucrainei” care va avea lor marţi 1 februarie 2011, orele 18:00 la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu, Bulevardul I.C. Brătianu nr. 2).

Dacă aveţi prieteni care ar fi interesaţi de această lansare vă rog să-i anunţaţi.

George Damian

Viorel Patrichi: Lupii din România atacă Republica Molotov

Cum stăm acum la gura sobei – dacă avem lemne, amarnic se mai potrivesc poveştile cu lupi. Pe când eram copil, la Crăieşti, pe malul Siretului, le ascultam de la cei bătrâni, până adormeam…
Este aici o atracţie a majestăţii sălbăticiei. Doar lupul ne-a însoţit istoria, ca fiară totemică. „Dac” însemna lup, „valah” tot lup este. Ruşii o numeau pe fiica lui Ştefan cel Mare „Elena Voloşiţa”…
Nu am însă intenţia unei poliloghii filologice findcă-i musai să mă refer la poveştile foarte actuale cu lupi de  pe la fraţii noştri dintre Prut şi Nistru. Mi-am adus aminte de lupii copilăriei mele după ce am văzut o emisiune difuzată de o televiziune cu nume neaoş: „Niti” (nu „Nit”!), care înseamnă „reţea” – reţea electrică şi, prin extensie, reţea mafiotă, reţea ocultă, reţea de spionaj etc. Şi am văzut acolo nişte români speriaţi de pe la Hânceşti, care s-au trezit cu oile rupte de haite.
Pentru bieţii oameni este o dramă, dar pentru editorii de la „Reţeaua” a fot un excelent pretext să amintească – fie şi subliminal – de primejdia pe care o reprezintă România, ţara din care vin lupii! Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, ei au suprapus pe această nenorocire imagini cu Vlad Filat şi cu Gheorghe Flutur, care tăiau sârma ghimpată cu cleştele, cu cherpedinu… Pe-aici au trecut lupii din România, nu trebuia tăiată sârma ghimpată, mai bine rămâneam în ţarc. Mai dăm un ţăran buimăcit, mai arătăm vag imagini de peste Prut…
Inutil să mai spunem că este o instrumentare penibilă, nedemnă pentru un jurnalist din acest veac. Timp de 20 de ani, aşa au procedat majoritatea politicienilor de la Chişinău cu alegătorii lor şi continuă s-o facă.
Dar de unde au venit totuşi lupii, mai ales că oamenii de ştiinţă jurau că nu mai exista labă de lup prin Codrii Basarabiei?  După ce a stat de vorbă cu supuşii lui Igor Smirnov, „Ziarul de Gardă” ne povesteşte că lupii au fost aduşi cu avionul din Rusia, la porunca lui Voronin. Comandă specială pentru partidele de vânătoare ale satrapului – 100.000 de euro.
Lupii au fost paraşutaţi în pădurea Geamăna, Anenii Noi. Aşa cum, tot la pofta lui Voronin, pădurea de la Ţiganca a fost populată cu fazani şi mistreţi.
Nu cred însă că trebuie să vină lupii din România ca să atace Republica Molotov. Are destui înăuntru. Nu mai amintesc aici de Voronin care se lamenta la monumentul lui Lenin că l-a trădat tovarăşul Diacov.
Am să mă refer la Marian Lupu, ajuns oleacă prezident, românul care poartă numele carnasierului. Îmi spunea anul trecut un prieten de la Bălţi: „Băi videţî-vă di treabî, cî Marian Lupu pentru noi este doar Voronin doi! Mai aşteptaţi cî nu dau turşii…” Şi ce dreptate avea! „Excitat de ziarişti”, Lupu a simţit că-l arde pe maţe când a fost întrebat ce limbă vorbeşte.
Abia s-a văzut cu dârlogii rupţi în mâini, că prima lui grijă a fost să se arunce spre ţara de unde vin lupii: vrea tratat politic de bază cu România, aşa cum ar semna cu Republica Bangladesh!
“Deoarece, în viziunea mea, să ne limităm la o declaraţie politică care vizează, da, un parteneriat strategic privind integrarea europeană este important, dar nu este suficient”, s-a sumeţit Marian Lupu. După ce a promis că „i-ar da la moacă” fostului director al Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău, dacă vine cu un asemenea tratat la Traian Băsescu, o ia sigur peste ochi.
Să fie limpede pentru toţi urmaşii lui Brejnev: niciun preşedinte de la Bucureşti nu va avea curajul să semneze un astfel de document cu cele şase judeţe din Basarabia fiindcă va fi blestemat.
Vorbind despre „o politică care vizează”, Marian Lupu are şi argumente:
“Semnarea unui asemenea acord vine şi cu o importanţă politică deosebită, deoarece se pun nişte puncte pe ‘i’ după zeci de ani de zile. Se elimină nişte umbre în relaţiile bilaterale, nişte argumente false pentru anumiţi politicieni sau partide politice care încercau să facă speculaţii la acest subiect, dar este important şi pentru o transparenţă a agendei în relaţiile bilaterale”.
Care să fie motivul pentru care Marian Lupu a pus “nişte puncte pe i” şi şi-a dat în stambă aşa iute? Să-l fi sfătuit de bine consilierul de taină Cosmin Guşă, o şarlă venită din România, la fel de onorabilă ca dl. Conţiu?
Mai anţărţ, se întoarce Guşă de la Moscova şi pune de-o conferinţă de presă la un hotel scump din Bucureşti. Şi hodoronc-tronc! ne relatează domnia sa că a discutat cu nişte strategi de-ai lui Putin că să punem noi românii de-o uniune pravoslavnică, alături de mai vechii noştri prieteni, că “ne dau ruşii gaze mai ieftin”.
L-am felicitat atunci că, în sfârşit, avem şi noi nişte politicieni care ies la interval cu vectorul rusesc pe malul Dâmboviţei, e perfect, să ştim şi noi cu cine votăm. (Gusă chiar a pus bazele unui partid care avea drept siglă un… urs. E-adevărat, de pluş).
Personajul ubicuu este distructiv şi a trecut cu graţie de la Traian Băsescu la Adrian Năstase, de la Mircea Geoană la Sorin Ovidiu Vântu, apoi la Marian Lupu şi la Plahotniuc. La PublikaTV şi-a lansat adânca meditaţie “Acest ospiciu numit România”.
Dacă îndrăznea cineva să rostească un singur cuvânt urât despre ţara lui, Vintilă Brătianu nu-i mai răspundea la salut.
Alte vremuri, alţi oameni.
Acum, din România vin şi potăi, nu numai lupi.

Viorel Patrichi
ARENA. Md

Dacă Rusia ar redeveni pravoslavnică în scurtă vreme şi împrejurările ar rămâne actuale, ortodoxia românească ne va fi cea mai sigură pavăză a existenţei etnice: ortodoxia noastră e numai a noastră. Ea e altceva decât pravoslavia rusească. Ea e împletită şi colorată cu tot ce e propriu sufletului românesc. Ea nu are caracter şi tendinţe internaţionale, ci susţine cu ardoare diferenţierile naţionale. Ortodoxia românească ne va apăra de slavism cum ne-a apărat şi în trecut. Dar ea ne va apăra şi de o altă primejdie care se desemnează. Se vorbeşte stăruitor de o organizare a Europei în unităţi mai mari, de o depăşire a principiului naţionalităţilor. Ei bine, în aceste forme noi de organizare, ortodoxia ar fi singura forţă prin care ne-am susţine etnicitatea noastră prin caracterul ei naţional, care o deosebeşte de tendinţele internaţionale ale celorlalte ramuri ale creştinismului. Ea ar fi singura forţă spirituală care s-ar asocia cu atitudinea protestatară a neamurilor mici împotriva tendinţelelor internaţionale de orice fel.

Ortodoxia, prin dragostea ei pentru realitatea etnică, ţine tot atât de mult la unităţile etnice mai mici, ca şi la cele mai mari, spre deosebire de alte forme ale creştinismului care, neavând o afinitate specială pentru etnic şi urmărind numai rezultate cantitative, sunt dispuse totdeauna să pactizeze cu unităţile mari şi mai puternice pentru sacrificarea celor mici.

- fragment din articolul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, intitulat „Biserica ortodoxă a Transilvaniei”, apărut în revista „Gândirea” XXII, nr. 5, 1943, p. 241-248

 

Sursa: România, uneşte-te!

Speţnaz versus KGB la Chişinău!

Acţiunile sovieticilor în Basarabia pe timpul stăpânirii lor rămân învăluite de multe ori în taină, însă, din când în când, putem arunca o privire dincolo de văl.

Există unele mărturii care ne permit acest lucru, deşi de multe ori nelămurirea persistă. O astfel de mărturie îi aparţine lui Viktor Suvorov (pseudonimul spionului sovietic Vladimir Bogdanovici Rezun), care a defectat la britanici în 1978. În anul 1985 apărea a patra sa carte cu titlul „Aquarium” – o pseudobiografie a sa în care îşi povestea cariera, de la ofiţer de tancuri la ofiţer speţnaz (în l. rusă – subunitate militară cu destinaţie specială) şi, în sfârşit, spion pentru GRU (Directoratul principal de spionaj).

Suvorov povesteşte în „Aquarium” (apărut în limba română în 1993 sub titlul „Cenuşă fără epoleţi”) un episod extrem de interesant pentru istoria R. Moldova. La puţină vreme după ce a participat la invadarea Cehoslovaciei, tânărul ofiţer de tancuri Viktor Suvorov a fost remarcat de locotenent-colonelul Kravţov şi transferat în departamentul de informaţii militare, iar mai apoi – în forţele speţnaz. Kravţov îl iniţiază pe tânărul locotenent-major în tainele politicii sovietice interne, prezentată ca o luptă acerbă pentru putere în cadrul căreia nu există niciun fel de milă pentru învinşi. Kravţov explică faptul că, pentru a ajunge la putere, cei care îşi doresc acest lucru trebuie să îşi formeze o haită de sprijin, membrii haitei datorând supunere oarbă şefului, dincolo de respectarea legislaţiei sovietice. Totodată, Suvorov află de războiul fără îndurare purtat între Armată şi KGB, război arbitrat de Partid, care îşi păstrează astfel puterea. Kravţov îi cere lui Suvorov să se implice în acest război cu prilejul unui exerciţiu secret al forţelor speţnaz: „Itinerariul tău e spre Chişinău. Vei merge numai cu trenuri de marfă. Doar noaptea. La Chişinău este un institut pedagogic. Nivelul naţionalismului din acest institut depăşeşte media. Vei scrie pe timp de noapte, pe un perete, lozinca asta”. Întrebat ce mărime să aibă literele lozincii, Kravţov răspunde: „15-20 de centimetri vor fi de ajuns pentru ca preşedintele KGB-ului din Moldova să fie răsturnat” şi explică apoi că: „Aici este un caz deosebit. La institut s-a dus demult lupta cu naţionalismul, dar fără succes. S-au luat cele mai draconice măsuri. S-a raportat la Moscova că acum totul este bine. Misiunea ta este să dovedeşti că nu-i aşa”. Ulterior, aflăm că lozinca scrisă de Suvorov pe peretele Institutului Pedagogic de la Chişinău nu avea niciun sens şi nu va avea urmări, iar misiunea lui a fost, de fapt, un test din partea lui Kravţov, care dorea să ştie dacă poate avea încredere în noul lui acolit.

Ca mărturie istorică nu se poate avea mare încredere în povestirea lui Suvorov-Rezun. Scris în 1985, „Aquarium” cu certitudine făcea parte din campania antisovietică şi urmărea să demonstreze pericolul reprezentat de Moscova pentru regimurile democratice. Şi totuşi relatarea pare cel puţin plauzibilă, pe lângă faptul că scoate la iveală modul în care gândeau cei ce luptau pentru putere în URSS. În plus, este o atestare a faptului că la Institutul Pedagogic din Chişinău „nivelul naţionalismului depăşeşte media”.

Totodată, oricât de improbabilă ar fi povestirea lui Suvorov-Rezun, mai avem la îndemână „Istoria serviciilor secrete. Breviar”, apărută la Chişinău în 2004, sub semnătura lui Tudor Botnaru şi Alexandru Ganenco. Aici aflăm că în anul 1975 (ceea ce coincide cu cronologia carierei lui Suvorov-Rezun) preşedintele KGB de la Chişinău, Piotr Civertko, a fost destituit. În acelaşi volum mai citim că Civertko şi-a dedicat activitatea „luptei cu naţionalismul moldovenesc” şi era „aspru până la brutalitate, autoritarist şi dogmatic, nu se bucura de respectul angajaţilor Securităţii, multora le era frică de dânsul şi se străduiau să-l ocolească pe cât era posibil…”. Dumnezeu ştie dacă şi ce legătură există între destituirea lui Piotr Civertko şi relatarea lui Suvorov-Rezun. Dar cred că putem lua de bună afirmaţia că la Institutul Pedagogic din Chişinău „s-a dus demult lupta cu naţionalismul, dar fără succes”.

George Damian

Preluat de pe Blogul lui George Damian

Articol apărut în ziarul Timpul, Chişinău.

Eminescu despre Basarabia. De ce face parte Eminescu din sufletul romanilor

Actualitatea lui Eminescu: România în luptă cu panslavismul

Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.

Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.

De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.
De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a canta în ziua de Paşti "Hristos a inviat" în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.

Mihai EMINESCU

Lumea Rusă contra Europei şi Lumii Ortodoxe. ANALIZA

„Europa este totuşi o ţară nu ortodoxă, este o ţară, să spunem, catolică, o ţară în care majoritatea sunt protestanţi, sunt mai puţini baptişti, dar totuşi sunt, sunt adventişti şi multe alte culte sau chiar şi secte religioase”

mitropolitul Vladimir Cantarean (Patriarhia Moscovei), 01 ianuarie 2011, emisiunea „Acces interzis” , jurnatltv.md

„Умом Россию не понять,/ Аршином общим не измерить: / У ней особенная стать – / В Россию можно только верить.”

Fiodor Tiutcev, 28 noiembrie 1866

Da, prealuminatul ierarh moscovit de la Chişinău şi-a mobilizat toate cunoştinţele despre Europa, ba chiar a vrut să pară ceva mai antieuropean, după moda de ultimă vreme de la Moscova, şi a spus ce şi cât, şi cum l-a dus mintea şi capul, în păsăreasca sa ruso-română: „Europa este totuşi o ţară nu ortodoxă ”! Şi într-un fel poate că şi are dreptate. Europa nu este o ţară ortodoxă, întâi de toate pentru că nu este ţară, iar apoi, pentru că Europa înseamnă mai multe ţări ortodoxe dintr-o dată. Vorba ieşită de pe buzele ierarhului moscovit ne oferă tocmai prilejul să vedem mai jos care sunt aceste ţări ortodoxe şi perfect europene.

Dogma „Sfintei Rusii”

Reflexele ruseşti de autoizolare de Europa, ca şi mentalitatea „cetăţii asediate” care au diferenţiat Rusia de restul lumii, de la Ioan cel Groaznic încoace, prezentându-ne Rusia ca pe o ţară specifică (dogma „Sfintei Rusii” – Sviataia Rusi), cu o misiune mântuitoare aparte, ca pe a treia Romă, ca pe salvatoarea lumii şi a creştinătăţii, capătă teren în ultimul timp şi în Republica Moldova. Faptul că mitropolitul Vladimir pune Europa şi Ortodoxia în relaţie de adversitate ireconciliabilă nu este ceva nou. Mitropolitul gândeşte ruseşte şi se exprimă la fel de ruseşte (ţară „nu ortodoxă”!).

Matrioşka rusă

Conceptul de Lume Rusă, un surogat de concept imperial îmbrăcat în haină ortodoxă peste vechea tunică militară cu carnetul de partid comunist în buzunar, a fost lansată acum câţiva ani de actualul Patriarh al Moscovei, Kirill Gundiaev. Potrivit acestui concept, Lumea Rusă este un complet de matrioşte, în care Rusia este matrioşka mare, Ucraina şi Bielorusia sunt matrioştele medii, iar Republica Moldova este matrioşka cea mai mică.

Cu mintea Rusia nu poate fi-nţeleasă…

Ea confirmă nu atât o realitate vie, cât o altă idee, exprimată artistic de poetul Fiodor Ivanovici Tiutcev şi pe care am ales-o ca unul dintre motto-urile acestui material. Să încercăm o traducere liberă a celebrului catren: „Cu mintea Rusia nu poate fi-nţeleasă / Şi cu măsura altora nu poţi ca s-o măsori: / E prea aparte şi-i aleasă – / Şi doar să crezi în ea se poate uneori.”

Într-o abordare exclusivistă şi reducţionistă, Ortodoxia rusă ne este prezentată drept singura valabilă, viabilă şi, astfel, cu drept de a domina în întreaga Lume Ortodoxă, care, dacă nu este Rusă, atunci nici nu ar avea drept de existenţă… Este adevărat că Rusia este cea mai mare dintre statele de tradiţie ortodoxă, dar aceasta nici pe departe nu înseamnă că Ortodoxia este un apanaj rusesc, că, vorba mitropolitului Vladimir, „Europa nu-i o ţară ortodoxă ”. În opinia multor capete sus-puse de la Moscova, dacă nu este Rusă, Lumea Ortodoxă încetează să mai fie Ortodoxă sau, în cel mai bun caz, îşi pierde calitatea şi nu mai este suficient de Ortodoxă. Şi Roma, şi Bizanţul, şi Ierusalimul s-ar fi mutat deja la Moscova.

Aritmetica Ortodoxiei: 14 minus 1

Să vedem cum stau lucrule în realitate. Lumea Ortodoxă este organizată ca o orchestră simfonică. Ea are aceeaşi învăţătură de credinţă şi tradiţii de trăire diferite. Criteriul etnic pus la baza organizării fiecărei Biserici Locale este, în general, respectat. În lume există 14 Biserici Ortodoxe Locale autocefale, dintre care 4 nu sunt situate geografic în Europa, iar 1 este situată doar parţial pe continentul nostru. Biserici Ortodoxe extraeuropene sunt:

1. Biserica Ortodoxă Greacă (Patriarhia) a Alexandriei, cu jurisdicţie în întreaga Africă. Această Biserică este una de expresie grecească, iar mai nou şi de alte expresii, şi nu trebuie confundată nici u Biserica Coptă şi nici cu Biserica Etiopiană, ambele Biserici precalcedoniene sau, cum sunt impropriu numite, vechi ortodoxe. Patriarhia Alexandriei este condusă de un Patriarh şi Papă a toată Africa. Totuşi, o diasporă a acestei Biserici este prezentă în cuprinsul Uniunii Europene.

2. Biserica Ortodoxă (Patriarhia) a Ierusalimului. Aceasta este de expresie grecească, dar, în (cea mai mare) parte şi de expresie arabă, sub jurisdicţia ei aflându-se toţi creştinii ortodocşi arabi din Israel, Palestina, Iordania şi Muntele Sinai (Egipt).

3. Biserica Ortodoxă (Patriarhia) a Antiohiei şi a tot Răsăritul. Această este o Biserică de expresie arabă cu reşedinţa în Damasc, capitala Siriei şi cu o diasporă importantă în Europa Occidentală

4. Biserica Ortodoxă (Patriarhia) a Georgiei, din Caucazul de Sud, condusă de un Patriarh Catolicos. Un conflict jurisdicţional din regiunile separatiste Abhazia şi Oseţia de Sud opune Patriarhia Moscovei Bisericii Ortodoxe Georgiene.

A cincea Biserică cu jurisdicţia de bază în Asia este Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, Biserică de expresie grecească, care se bucură de întâietatea tradiţională în Lumea Ortodoxă. Totuşi, Patriarhia de Constantinopol are o jurisdicţie teritorială importantă în cuprinsul UE, fiind vorba despre un şir de eparhii din nordul şi estul Greciei şi despre Sfântul Munte Athos. Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol îi este subordonată o Biserică Locală autonomă, ce a Finlandei, care este Biserică de stat alături de cea luterană şi este tratată în ansamblul Ortodoxiei alături de cele 14 Biserici Ortodoxe autocefale. Precum se ştie, Finlanda este membru al Uniunii Europene şi ortodocşii din această ţară fac parte din Ortodoxia europeană.

Aşadar, mai rămân 9 Biserici Ortodoxe Autocefale. Dintre acestea, 6 aparţin unor naţiuni şi populaţii de tradiţie ortodoxă cuprinse integral sau parţial în interiorul Uniunii Europene, iar altele 2 sunt Biserici din state cu statut oficial de candidate pentru aderarea la UE.

Bisericile autocefale care activează în cuprinsul UE sunt: 1. Biserica Ortodoxă Română (Biserică în simfonie cu statul); 2. Biserica Ortodoxă Elenă (Biserică de stat); 3. Biserica Ortodoxă Bulgară; 4. Biserica Ortodoxă a Ciprului (Biserică de stat); 5. Biserica Ortodoxă a Poloniei; 6. Biserica Ortodoxă a ţinuturilor Cehiei şi Slovaciei. Toate aceste Biserici îi au sub omoforul lor nu doar pe credincioşii ortodocşi din ţările respective, dar şi pe ortodocşii originari din aceste ţări stabiliţi în diverse state ale UE, în special occidentale.

Bisericile Ortodoxe autocefale din ţările candidate pentru aderarea la UE sunt: 1. Biserica Ortodoxă Sârbă; 2. Biserica Ortodoxă Albaneză.

Singura Biserică Ortodoxă autocefală extracomunitară geografic, prin jurisdicţia sa de bază, este Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) care ţine sub omoforul său populaţii ruse sau neruse (ucraineni, bieloruşi, români) din Europa, precum şi o diasporă rusească importantă dintre Munţii Ural şi Pacific (Siberia).

Nici Biserica Ortodoxă Rusă nu este însă o Biserică complet în afara UE, dat fiind faptul că aceasta are o importantă diasporă, de mai multe milioane de credincioşi organizaţi în parohii, mănăstiri, eparhii şi mitropolii în diverse ţări ale Uniunii Europene, fie că este vorba de state ex-sovietice ca Estonia, Letonia, Lituania sau de ţări ale Europei centrale, occidentale şi de nord.

Stereotipurile din capul colonelului Cantarean

Aşadar, după ce am văzut tabloul complet al Lumii Ortodoxe, vedem că majoritatea Bisericilor autocefale din aria europeană păstoresc populaţii ale unor state care sunt deja membre ale UE sau au obţinut statutul oficial de candidate la aderare. Şi atunci, despre ce Europă care„este totuşi o ţară nu ortodoxă” ne vorbeşte colonelul Cantarean „al întregii Moldove”? Poate că replica mândrului colonel cu camilafcă albă ar fi că totuşi Biserica Rusă este „mai mare”, „cea mai mare” dintre toate şi, astfel, şi „cea mai dreaptă”, „cea mai ortodoxă” sau „cea mai sfântă”. Dar, când e vorba despre credinţă, numărul nu poate ţine loc de sfinţenie şi nici de adevăr sau realitate istorică. Colonelul „întregii Moldove” uită că, din păcate, Rusia este şi destul de islamică, cu un număr de musulmani între 20 şi 30 de milioane, potrivit afirmaţiilor premierului Putin. Ce mai uită bravul colonel în sutană este că 52% din populaţia Rusiei se declară atee, că doar 2% dintre ruşii declaraţi ortodocşi frecventează biserica şi că, în Europa de la Atlantic la Urali, Rusia este ţara cu cea mai mare rată a avorturilor la mia de femei fertile, precum şi ţara cu cele mai multe persoane dependente de alcool şi de droguri la mia de locuitori. La numărul de alcoolici, toate cele 27 de state membre ale UE, ale Europei „nu ortodoxe” luate împreună nu pot bate Rusia „foarte ortodoxă” şi „foarte sfântă”! Aceasta este realitatea tristă. Şi oricât de mult nu ar avea la inimă Ortodoxia europeană, colonelul Cantarean va trebui să se împace cu gândul că Biserica Rusă din care face parte este doar una dintre cele 14 Biserici autocefale ale noastre, că Patriarhia Moscovei păstoreşte o populaţie aflată într-un cumplit dezastru moral, că majoritatea Bisericilor Ortodoxe sunt perfect europene şi că europenitatea este un element identitar important care îi lipseşte Rusiei în mare parte.

Diabolizarea Europei

De ce lansează colonelul „întregii Moldove” până la urmă aberaţiile sale de tipul „Europa este totuşi o ţară nu ortodoxă”? Pentru că mental aparţine spaţiului rusesc şi mai ales părţii sale extraeuropene sau antieuropene. Acest soldat al interesului rusesc în Moldova încearcă inutil, în limitele modestelor sale capacităţi intelectuale, să compromită noţiunea de Europa în ochii moldovenilor. El nu-şi dă seama însă că, de la Sfântul Constantin cel Mare încoace, Lumea Ortodoxă aparţine Europei şi că tocmai acest fapt o face să fie obiectul atacurilor virulente din partea diverselor secularisme şi imperialisme, printre care cel ruso-moscovit este unul de frunte. Nu este deloc întâmplător că patriarhul său, pe care colonelul nostru îl imită stângaci, şi-a făcut o sintagmă predilectă ca „Lumea Rusă” şi fuge ca dracul de tămâie de expresii vechi, cuprinzătoare şi sănătoase ca „Lumea Ortodoxă” şi „Lumea Creştină”. Şi patriarhul, şi colonelul în sutană gândesc simplu: la ce bun o Lume Ortodoxă întreagă, dacă Patriarhia Moscovei nu o poate controla cum i se spune de la Kremlin?

Dumnezeu a vrut să fim europeni

Europenitatea (inclusiv a noastră) nu este nici un viciu, nici un fapt de ocară, nici un merit care să ofere prilej de fală deşartă, ci un dat care există prin voia Celui de Sus, cu care noi nu ne gâlcevim. Colonelul Cantarean ne vrea cât mai aproape (strâns legaţi) de Rusia „foarte ortodoxă” şi cât mai departe de „Europa nu ortodoxă”! Nu aveţi impresia unui daja vu când auziţi ce perle dă pe guşă preaplecatul prieten al lui Pasat? Toate aceste atacuri de astăzi împotriva europenităţii noastre naturale parcă sunt trase la xerox după atacurile aceluiaşi colonel în sutană, de acum două decenii, contra identităţii naturale româneşti a populaţiei majoritare din Republica Moldova. Cum nu i-au folosit la nimic acele atacuri, nu-i vor folosi nici acestea. Aşa se întâmplă când eşti prea lipit cu inima de deşertăciunile lumii acesteia şi crezi în Rusia mai mult decât în Dumnezeu.

O analiza de Vlad Cubreacov – Consilier al Mitropoliei Basarabiei

Sursa: ZiaristiOnline

Lucinschi cerea Moscovei sa intervina impotriva unirii Republicii Moldova cu România in 1990

Evenimentele din 1989 din România au creat o emulaţie puternică şi peste Prut, acolo unde o bună parte a clasei politice, dar şi cetăţenii au considerat că este un moment prielnic pentru reunificarea celor două teritorii. Cu toate acestea, un rol major în neatingerea acestui deziderat l-a jucat fostul preşedinte de la Chişinău, Petru Lucinschi, care a cerut Uniunii Sovietice să intervină pe lângă noua putere ce lua naştere în acele zile de început al anului 1990 pentru ca unirea dintre cele două teritorii româneşti să nu aibă loc. Mărturie a acestei acţiuni întreprinse de Petru Lucinschi, care pe vremea aceea ocupa funcţia de prim-secretar al CC al PCM, este o scrisoare către şeful diplomaţiei sovietice, Eduard Şevarnadze (ulterior, preşedinte al Georgiei - n.r.), prin care îi cerea acestuia din urmă să facă tot posibilul ca unirea teritorială să nu se producă, ci doar să existe unele conexiuni de natură ştiinţifică şi culturală, relatează postul Europa Liberă de la Chişinău. Documentul lui Lucinschi către Şevarnadze, datat cu 3 ianuarie 1990, şi-a găsit un răspuns rapid, Moscova dând curs majorităţii revendicărilor din acest memoriu, iar gestionarea fidelă a relaţiei cu România a fost, se pare, unul dintre motivele de promovare a lui Petru Lucinschi în funcţia de secretar al CC al PCUS pentru ideologie şi propagandă jumătate de an mai târziu, mai scrie sursa citată.

Mădălin Necşuţu, cotidianul Curentul (linkul cu această ştire nu mai poate fi accesat pe siteul ziarului)