Ziaristi Online: Patriarhia Rusiei continua atacul la Mitropolia Basarabiei. Cum a ajuns Poligraf Pornografovici episcop de Edinet


O analiza de Vlad Cubreacov, consilier al Mitropoliei Basarabieei

Aşadar, Patriarhia Moscovei înţelege să nu se înţeleagă cu noi şi nici cu Biserica noastră naţională. Vineri, 24 decembrie, în ajunul Crăciunului pe nou, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kirill, acompaniat de o mână de arhierei ruşi (alţi 6 mitropoliţi şi 5 sinodali), a dispus, cu de la sine putere, numirea arhimandritului Nicodim (Ion) Vulpe de la Orhei drept episcop de Edineţ şi Briceni, iar duminică, 26 decembrie, respectivul a şi fost hirotonit, tot la Moscova, de către Patriarhul rus. Numirea lui Nicodim (Ion) Vulpe s-a făcut pentru eparhia carea rămas văduvă odată cu tragicul şi neelucidatul deces al episcopului Dorimedont (Nicolae) Cecan. Acest caz este relevant pentru politicile Rusiei în regiune şi pentru gradul în care Biserica rusă rămâne aservită intereselor secular-politice ale Kremlinului, constituind astfel un instrument de lux în promovarea acestor interese.

Numit, nu ales

Din textul temeiului nr. al Sinopsisului şedinţei de la Moscova din 24 decembrie, rezultă clar următoarele: 1. Nicodim (Ion) Vulpe nu a fost ales, aşa cum stabilesc canoanele ortodoxe, de clerul şi poporul din respectiva eparhie. El a fost numit pe cale administrativă, prin voinţa Moscovei; 2. Numirea respectivului candidat s-a făcut în lipsa unei propuneri a mitropoliei Chişinăului „şi a întregii Moldove” care se intitulează pompos şi fals drept „Biserica Ortodoxă din Moldova” şi trâmbiţează cu ocazie şi fără că dispune de un „Tomos de Independenţă” în raport cu Moscova; 3. Nicodim (Ioan) Vulpe a fost selectat de Moscova şi numit pe criterii extrabisericeşti. Vom vedea mai jos care sunt aceste criterii.

Cine este Nicodim (Ion) Vulpe?


Într-adevăr, cine este acest personaj atât de preţuit la Moscova şi atât de nădejde pentru ea? Nicodim (Ion) Vulpe, născut la 4 septembrie 1956, în comuna Chiperceni, Orhei, este bine cunoscut la noi ca unul dintre preoţii de mir. Pentru cei neavizaţi, precizăm că preot de mir înseamnă preot în lume, adică om însurat, cu nevastă în viaţă şi copii în viaţă. Iar regula bisericească spune că episcopii se aleg de către clerul şi poporul dintr-o eparhie doar dintre călugări, dintre văduvi sau dintre celibatarii vrednici. Că preotului Vulpe, care şi-a lepădat nevasta şi copiii de ani de zile, i-a mers vestea de „Vulpea albastră”, ştie toată lumea. Pentru aparenţe, iubind călugăria, dar mai ales pe călugări, acesta s-a călugărit şi el, la 23 ianuarie 2009, fără a vieţui însă în vreo mănăstire, ci rămânând în lume, ca mare „blagocin”, adică protopop de Orhei. Preoţii şi credincioşii mai în vârstă cunosc că lui Ion Vulpe, fost vânzător de legume în Orhei, cu reputaţie „albastră”, nu a întrunit de la bun început condiţiile canonice pentru admiterea în cler. Pentru acest motiv arhiereul rus de la Chişinău, Ionatan Kapolovici, i-a respins în mod repetat cererile de preoţire. Şi aici intervine un moment important de reţinut. Ingenioasa „Vulpe albastră” îşi pune cererea în proţap şi migrează cu ea mai spre nord, până la Leningrad. Acolo petrece o vreme, ca la 18 martie 1981 să fie diaconit de vicarul mitropoliei de Leningrad, Meliton, iar la 21 mai 1981 el este preoţit de către actualul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril Gundiaev, pe atunci episcop de Vâborg şi rector al Academiei şi Seminarului Duhovnicesc din Leningrad. Deci, relaţia dintre Ion Vulpe şi actualul Patriarh rus, Kirill, este veche şi strânsă. În toată ecuaţia a fost implicat şi fostul Patriarh rus, Alexei al II-lea, care, la 8 iunie 1981 l-a delegat pe Ion Vulpe la Chişinău, la dispoziţia episcopului Ionatan Kapolovici. Faptul că Ion Vulpe nu a fost hirotonit în Moldova şi a trebuit să se implice nemijlocit fostul şi actualul Patriarh, împotriva cărora încă de pe atunci s-au ridicat voci acuzatoare în Biserică pe motivul relaţiilor acestora cu KGB-ul sovietic, induce ideea că respectiva structură a avut cuvântul ei de spus în toată povestea.

Episcop cu neamuri multe…

Patriarhia Moscovei s-a grăbit să şi posteze pe site-ul ei o biografie parfumată şi îndulcită a noului ei episcop, omiţând cu acurateţe orice detaliu semnificativ privind viaţa în lume a alesului său. Astfel, nu ni se spune cine este soţia acestui episcop, câţi copii are el, în ce relaţie a fost şi este cu ei. Are acest episcop nurori, gineri, cuscri, cumetri şi cum cadrează tot tabloul acesta cu sfintele canoane bisericeşti? Când s-a căsătorit proaspăt hirotonitul, când a divorţat, dacă a divorţat şi pentru care anume motive? Ceea ce cunoaşte tot creştinul din Orhei este că a fost căsătorit cu preoteasa lui, Ludmila, cu care a avut trei copii (Maria, Vasile şi Petru) şi că motivele divorţului nu au ţinut de preoteasă, o creştină smerită şi exemplară. Spun aceasta pentru că am cunoscut-o personal cu ani în urmă când vărsa lacrimi amare din cauza celui prezentat acum de Patriarhia Moscovei ca fiind „Nikodim, episkop Edineţkii i Briceanskii (Vulpe Ioann Vasilievici)”.

Vrednic este?

Numirea şi hirotonirea lui Nicodim (Ion) Vulpe ca episcop s-a făcut în mare grabă, prezenţa elementului de surpriză fiind gândită de la bun început de către Patriarhul Moscovei. Pe de o parte, Patriarhul rus, cunoscând personajul şi faptele lui eroico-erotice pe tărâmul pravoslaviei ruseşti de sorginte kaghebistă, a dorit să preîntâmpine orice reacţie negativă din partea clerului şi credincioşilor din Republica Moldova. S-a mers pe tactica faptului împlinit. Pe de altă parte, hirotonirea trebuia făcută cât mai departe de rudele de gradul I ale împricinatului.De ce? Pentru că, potrivit obiceiului străvechi din Biserica Ortodoxă, la hirotonirea oricărei feţe bisericeşti (diacon, preot, episcop) cel care conduce slujba hirotonirii trebuie să-i adreseze poporului prezent la slujbă cuvintele de recomandare a candidatului: Vrednic este! (Axios! Sau Dignus est!) Iar poporul şi strana trebuie să răspundă fie cu Vrednic este!, fie cu Nevrednic este! (Axios! sau Anaxios!, Dignus est! sau Indignus est!). Şi pentru că nu există garanţia că soţia episcopului în cauză sau copiii lui şi alte rude apropiate, alţi credincioşi şi clerici care cunosc prea bine năravurile „Vulpii albastre” să răspundă: „Nevrednic este!, Anaxios! sau Indignus est!” s-a şi decis hirotonirea în mândra capitală, Moscova, cât mai departe de ochii şi urechile moldovenilor.

Prieten trup şi suflet cu Sangheli şi Pasat

În lumea politică, Ion Vulpe l-a avut ca mare prieten de suflet pe fostul premier Andrei Sangheli, care l-a înzestrat din averea statului cu o ditamai Tipografie din Orhei. S-a opus timp îndelungat folosirii alfabetului latin pentru limba română de la noi şi a tipărit, la tipografia de dar, mai multe cărţi de rugăciune cu litere ruseşti până recent. Pentru cine cunoaşte obiceiurile şi deprinderile unor reprezentanţi ai faunei politice de la noi, trebuie să mai precizăm că Vulpea albastră este mare preţuitoare şi iubitoare şi a celui mai ortodox dintre securişti, ca şi a celui mai securist dintre ortodocşi, Valeriu Pasat. E de bine, e de rău? Noi nu comentăm, ci ne rezumăm la a consemna.

Tipograf cu pornograf

Acest personaj căzut tronc la inima Patriarhului Kirill a fost implicat, cum spuneam mai sus, într-un mare sex-scandal, când a tipărit mai multe calendare pornografice şi alte tipărituri ruşinoase la aceeaşi tipografie „bisericească” dăruită de Sangheli. Presa de la Chişinău a scris acum câţiva ani despre acest sex-scandal dezlănţuit de Vulpea albastră, poreclită de unii, cu nedisimulată răutate, desigur, Tipograf Pornografovici sau Pornograf Tipografovici. O altă versiune a poreclei care circulă prin popor este cu Poligraf în loc de Tipograf şi cu Poligrafovici în loc de Tipografovici. Alegeţi fiecare versiunea care vă pare mai potrivită.

Piratul de la Orhei

O altă ispravă a tipografului de Orhei a fost aceea că a piratat, prin mijloace numai de el ştiute, drepturile de autor ale Patriarhiei Române asupra cărţilor de cult elaborate, traduse şi diortosite cu binecuvântarea Sfântului, Marelui şi Îndreptătorului nostru Sinod de la Bucureşti. Tot pe ce a apucat să pună mâna tipograful respectiv, a şi văzut lumina tiparului la Orhei, cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir şi cu „îngrijirea” „blagocinului” Vulpe. Unele dintre aceste cărţi au mai primit şi sponsorizări guvernamentale, de exemplu în timpul primului ministeriat al lui Vasile Tarlev, alt prieten şi binefăcător al său pe faţă şi mai de taină. Există şi o parte bună în această poveste, pentru că astfel, zeloşii şi ridicolii românofobi din Patriarhia Moscovei, de teapa arhiepiscopului Mark, nu vor mai putea contesta niciodată că românii din prizonieratul canonic moscovit slujesc exact după aceleaşi cărţi bisericeşti ca şi românii din toată lumea, făcând astfel dovada perfectă a unităţii lor de limbă şi de neam. Şi nimeni decât tipograficescul „blagocin” de Orhei nu a avut, fie şi pentru motive de bani şi afaceri, o contribuţie mai mare la vădirea unităţii de limbă şi de neam a tuturor românilor.

Hulitor şi prigonitor al Mitropoliei Basarabiei şi al Patriarhiei Române

Ion Vulpe s-a remarcat ca unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai Mitropoliei Basarabiei. Apropo, cel care l-a tuns în monahism, în ianuarie anul trecut, a fost nimeni altul decât episcopul Marchel Mihăiescu, un alt hulitor şi prigonitor al Mitropoliei Basarabiei. Ambii s-au remarcat în acest sens încă din august-septembrie 1992 când i-am văzut ca protagonişti în atacurile asupra episcopiei de Bălţi în frunte cu vlădica Petru Păduraru, actual arhiepiscop al Chişinăului şi mitropolit al Basarabiei. Au ajuns deja la Chişinău rumorile ridicate de voci din sânul Patriarhiei Ruse că unul dintre subiectele discutate între patru ochi de către Vulpea albastră şi Patriarh a ţinut tocmai de Mitropolia Basarabiei şi de situaţia viitoare a mitropolitului Vladimir. În acest context pe masa Patriarhului rus a fost pusă, drept argument solid al lipsei de devotament a mitropolitului Vladimir faţă de Moscova, fotografia acestuia cu Înaltpreasfinţitul Mitropolit Petru Păduraru al Basarabiei şi Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Casian Crăciun al Dunării de Jos. Se află în cele mai strânse relaţii cu „mitropolia” stilistă de la Slătioara, din România, precum şi cu structurile ortodoxe româneşti ieşite de sub omoforul Patriarhiei Române (în special, cele din SUA şi Canada), cu care se află în contact permanent şi pe care le vizitează periodic.

Politică, politică, politică, de 3 ori politică!


În primele patru alineate ale Cuvântului său de îndrumare, Patriarhul rus a folosit de trei ori cuvântul politic/politică! Nu e de mirare în cazul Patriarhului Kirill, care este cunoscut ca unul dintre cei care regretă destrămarea URSS, comparând-o cu o tragedie planetară. Patriarhul a dat-o pe faţă chiar din a doua propoziţie: „Tu eşti chemat la slujirea arhipăstorească a poporului tău, în Patria ta, într-o situaţie politică complicată, care cere eforturi mari de contracarare a tendinţelor schismatice”! E, asta era! Se vede că l-a fript tare pe Patriarhul Kirill fotografia mitropolitului Vladimir alături de mitropolitul Petru! Oricât s-ar jura Patriarhia Moscovei că vrea împăcare şi conlucrare cu Patriarhia Română, ca pacea să se aştearnă între cele două mitropolii ortodoxe din Republica Moldova, tot politica rămâne preocuparea de căpătâi a Patriarhului rus şi tot reflexele imperiale îşi spun cuvântul mai presus de Evanghelie!

Despre graniţa Moscovei în Moldova

Ce poveţe i-a mai dat capul Bisericii ruse episcopului numit şi făcut tot de el şi pus sub jurământ faţă de Biserica Moscovei? Ascultaţi şi vă cruciţi! „Să stai permanent în ascultare faţă de Sfânta conducere bisericească şi în fraternitate solidară cu confraţii arhipăstori. Să fii fidel jurământului arhieresc. Să-ţi aduci aminte întotdeauna de necesitatea de a urma strict rânduiala canonică, de a păstra unitatea bisericească, care nu depinde de nici un fel de schimbări politice sau stihii din lumea aceasta”. „Biserica noastră, împreună cu poporul ei, a trecut prin multe încercări serioase la începutul secolului XX, care s-au soldat cu apariţia noilor ţări şi cu modificarea graniţelor de stat. Însă, mulţumită înaltei responsabilităţi bisericeşti şi susţinerii clerului şi mirenilor, unitatea pe care am păstrat-o constituie o confirmare experimentală a principiului organizării bisericeşti înrădăcinate în Tradiţie, potrivit căreia fruntariile canonice ale unei Biserici Locale nu sunt determinate doar de graniţele politice trecătoare. În conformitate cu aceste norme este organizată viaţa unor asemenea Patriarhii ca cele de Constantinopol, de Ierusalim, a Antiohiei şi a celei a Moscovei, precum şi a unui şir de alte Biserici Ortodoxe Locale”. Aici Patriarhia Română a fost omisă premeditat, întrucât, dacă ar fi fost invocată expres, faptul ar fi ruinat toată speculaţia sofistică moscovită legată de Mitropolia Basarabiei.

Care ţi-i Patria, care-ţi sunt vecinii?

Este interesant să urmărim firul gândului Patriarhului Kirill, care parcă i s-a adresat mitropolitului Vladimir: „Urmează ca tu să-ţi duci slujirea în Biserica Ortodoxă din Moldova, care constituie o parte organică şi inseparabilă a Patriarhiei Moscovei, pe un pământ cu o istorie creştină multiseculară. Nobleţea şi tăria credinţei poporului moldovenesc nu poate să nu ne trezească bucurie. Acest popor este înrădăcinat în mod tradiţional în Ortodoxie, vestit din vechime prin îmbinarea rezistenţei spirituale, a dragostei de Patrie şi a atitudinii binevoitoare faţă de vecinii săi.” Asta-i bună de tot! Patriarhul Moscovei are în vedere, când vorbeşte de Patrie, „patria” sovietică, evident, şi se va vedea mai jos de ce. Iar când ne vorbeşte despre „vecinii” „poporului moldovenesc”, are în vedere şi cealaltă jumătate a Moldovei istorice, cu capitala la Iaşi, cu Putna lui Ştefan cel Mare şi tot ceea ce înseamnă Lumea Românească. Să vedem ce cuvinte înaripate şi-au mai luat zborul de pe buzele Patriarhului de la Moscova duminica trecută.

Referindu-se la „poporul moldovenesc”, Patriarhul Kirill spune: „Urmându-I lui Hristos pe calea împlinirii sfintelor Lui porunci, el a mers, sute şi sute de ani, umăr la umăr cu popoarele Rusiei ortodoxe. În cele mai diferite epoci istorice noi ne-am împărtăşit bucuriile şi amarul, ne-am ridicat împreună împotriva atentărilor la patrimoniul nostru comun şi am apărat împreună credinţa ortodoxă. Mult timp noi am fost un singur stat”.

Unitate cu Bielorusia şi Kazahstanul, dar în nici un caz cu Iaşiul, Bucureştiul, Suceava sau Putna


Încă puţin din gândirea şi rostirea celui care l-a binecuvântat şi decorat pe Igor Smirnov, ca „preşedinte al Republicii Moldoveneşti Nistrene”: „Poporul ortodox al Moldovei independente îşi păstrează unitatea cu popoarele frăţeşti ale Bielorusiei, Rusiei, Ucrainei şi ale altor ţări, părtaşe ale moştenirii spirituale a Sfintei Rusii, înfăptuind această unitate prin apartenenţa la o singură Biserică-Mamă”. Citind aceste rânduri te poţi întreba, la o adică: ce caută ambasadorul plenipotenţiar şi extraordinar al României la Chişinău, Marius Lazurca, cu rugăciunea şi spovedania sub omoforul acestei „singure Biserici-Mame” care cultivă „dragostea de Patria” sovietică, care ar constitui „o parte organică şi inseparabilă a Patriarhiei Moscovei”, întrucât „mult timp noi am fost un singur stat”? Tot la o adică, este foarte interesant în ce termeni raportează Excelenţa Sa acasă această ultimă mişcare geospirituală a Moscovei pe harta noastră de suflet, pe trupul viu al Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca „parte organică şi inseparabilă” a Lumii Româneşti.

De la nicodimism la serapionism şi, apoi, la vulpism. Tot rusism şi imperialism

Răspunzând destul de politiceştilor poveţe ale Patriarhului Kirill, „Vulpe Ioann Vasilievici” a ţinut să precizeze, între altele: „Nu-mi preget slabele puteri pentru a urma pilduitoarele exemple de slujire bisericească pe care ni le-au arătat fericiţii în adormire mitropoliţi Nicodim (Rotov) şi Serapion (Fadeev)”. Precizăm în context că mitropolitul Nicodim Rotov a fost mulţi ani şef al Sectorului Relaţii Externe Bisericeşti, desemnat în funcţie la cererea oficială a KGB. Presa şi istoriografia rusă folosesc termenul de „nikodimşcina” (nicodimism) pentru a desemna cea de-a doua fază a „serghianismului” ca formă de aservire a Bisericii intereselor statului secular-politic de esenţă imperială. Iar mitropolitul Serapion Fadeev de Tula, fost de Chişinău, l-a precedat în scaun pe actualul mitropolit Vladimir. Termenul de „serapionism” are în continuare circulaţie în Republica Moldova pentru a desemna fenomene deosebit de negative, printre care corupţia, desfrâul, luarea de mită, vinderea celor sfinte şi românofobia bisericească.

Mândria de „cetăţean al Sfintei Rusii”…

„Gândurile mele sunt îndreptate către minunata mea Patrie, care de aproape 200 de ani se salvează împreună cu mulţimea de popoare care alcătuiesc în sine acea Sfântă Rusie care nu există pe hartă, dar a cărei cetăţenie noi o purtăm cu mândrie. Asupra acestei identităţi atentează tatăl a toată dezbinarea şi a toată minciuna, vrăjmaşul neamului omenesc care vrea să împingă însăşi Biserica în prăpastia discordiei”, a mai spus vechiul soldat al interesului rusesc în cuvântul său de credinţă Moscovei.

De ce se grăbeşte Moscova?

V-aţi aşteptat la altceva? Eu, nu. Este clar ca bună ziua că Patriarhia de lângă Kremlin este consecventă în urmarea planurilor ei de dominaţie şi control spiritual în fostele state sovietice, printre care şi Republica Moldova. Decizia unilaterală şi voluntaristă a Moscovei de a numi un nou episcop peste capul moldovenilor de la răsărit de Prut arată că nu contează nici Statutul mitropoliei Chişinăului şi „a întregii Moldove”, nici acel capăt de hârtie numit „Tomosul de Independenţă”, nici voinţa poporului lui Dumnezeu, nici canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe universale, nici bunul simţ, nici istoria autentică, nici Evanghelia lui Hristos. Totul este politică, geopolitică şi geospiritualitate vicleană, agresivă şi hrăpăreaţă. Dacă bătrânul tipăritor de calendare pornografice, a cărui hirotonire răposatul Patriarh Alexei al II-lea a respins-o în mod repetat pentru motive temeinice de moralitate, este acum lumina pe care Patriarhia Rusă o pune în sfeşnic, cu mâna Patriarhului Kirill, înseamnă că Moscova acţionează totuşi pripit şi în disperare de cauză.

Ce va urma?

Ce ar putea să urmeze? E simplu. Vor exista efecte adverse scopului scontat de Moscova. Un anumit număr de preoţi şi de parohii vor reveni la sânul Mitropoliei Basarabiei, nedorind să fie în comuniune cu un vlădică de felul lui „Poligraf Pornografovici”. Şi nu cred ca Moscova să găsească forţă de a-i convinge să rămână la pieptul ei. Mitropolia Basarabiei se va consolida numeric. Cu cât creşte numărul de episcopi nevrednici puşi în capul moldovenilor de Moscova, cu atât scade numărul de preoţi, credincioşi şi parohii care mai rămân sub oblăduire rusească.

Hiperinflaţie de episcopi moscoviţi în Moldova

Este de aşteptat o reacţie firească a Patriarhiei Române. În ultimele două decenii, hirotonia lui Nicodim (Ion) Vulpe este a 10-a hirotonie întru episcop special săvârşită pentru Republica Moldova. Cei 10 ierarhi au fost: Vladimir, Petru, Vichentie, Iustinian, Dorimedont, Anatolie, Marchel, Petru, Sava şi Nicodim. Fiecare dintre aceşti episcopi a fost văzut de Biserica Rusă ca ţăruş geopolitic, care să ţintuiască Republica Moldova în sfera de influenţă şi control a Moscovei. Din cei 10 astăzi au rămas doar 6. Dar Moscova nu se va opri aici. Într-un efort de „acupunctură geopolitică”, ea va împlânta şi alţi ţăruşi în trupul nostru, doar pentru a-şi atinge interesele. Toate aceste gesturi unilaterale ale Patriarhiei Ruse reclamă replici demne şi ferme ale Patriarhiei Române. Potrivit Dipticelor refăcute ale Bisericii Ortodoxe Române şi Statutului de organizare şi funcţionare a Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău, ar urma ca Sinodul Mitropoliei Basarabiei să fie format din mitropolit şi alţi 8 ierarhi. Hirotonirea acestora întârzie. Dar deciziile unilaterale ale Moscovei vor atrage în mod logic şi inevitabil după sine angajarea procedurilor canonice de alegere, de jos în sus, adică de pleroma Bisericii locale, a celor 8 ierarhi care să i se alăture Înaltpreasfinţitului Mitropolit şi Exarh Petru Păduraru. Iar călugării vrednici care vor veni să întregească sinodul Mitropoliei Basarabiei vor fi nu numai oameni de credinţă autentică, dar şi călugări cu multă carte şi bun simţ creştinesc. Important este ca ei să nu fie tot oamenii Moscovei luaţi dintre basarabeni şi strecuraţi tacit, pe uşa din spate, în curtea Patriarhiei Române.

Unde dai şi unde crapă!

Păcat că expresia românească „unde dai şi unde crapă!” nu are echivalent exact în limba rusă. Şi păcat că Patriarhul Kirill nu cunoaşte limba română. Ar fi fost frumos ca Preafericirea Sa, dotat cu diverse talente, să-şi însuşească sensul deplin al expresiei. Ar fi fost un exemplu bun de mai bună cunoaştere a celor pe care el îi păstoreşte fără să-i fi întrebat dacă vor ei sau nu să fie păstoriţi de el. Desigur, ambasadorul României la Chişinău, ca unul care şi-a băgat singur şi de bună voie capul sub omofor rusesc, face notă distinctă şi, pe cale de consecinţă, se exclude. Excelenţa Sa, ca fidel voluntar al Patriarhiei Ruse originar din România, cunoaşte expresia şi, dacă tot transpiră de ani grei să deprindă frumuseţile limbii ruse, poate i-o traduce, mai bine decât noi, Patriarhului său din preajma Kremlinului.

Vlad Cubreacov

Viorel Patrichi: “Morcovul” Kremlinului si „biciul” Uniunii Europene


Dacă ziariştii de la Bucureşti, de la Iaşi sau de la Cluj ar fi scris atât de mult despre R. Moldova, cum au procedat jurnaliştii ruşi, dacă politicienii României (cu excepţia preşedintelui Traian Băsescu) s-ar fi preocupat la fel de intens de soarta conaţionalilor noştri de dincolo de Prut, cum o fac “strategii” lui Putin, cu siguranţă că s-ar fi realizat reîntregirea naţională.

Peste delirul de “moldovan” al lui Voronin. Cum ruşii reprezintă doar 5% din populaţia R. Moldova, este uluitor să vezi cele mai mari publicaţii de la Moscova că scriu în prima linie a frontului de pe Nistru pentru o cauză pierdută. Fiindcă lumea se schimbă. Motivaţia economică a românilor, ruşilor, ucrainenilor, găgăuzilor din R. Moldova va fi cu mult mai puternică în următorii ani, decât elanul romantic din 1989-1991 pentru limba şi istoria naţională. A fiecărei etnii. (Mă gândeam uneori dacă nu cumva ar fi oportun, pentru a estompa tensiunile interetnice, nejustificate altfel, Parlamentul de la Chişinău să promoveze o lege pentru reprezentarea automată a tuturor etniilor din R. Moldova, aşa cum se întâmplă în România. Nicio comunitate etnică nu ar mai susţine că este marginalizată, iar confruntarea electorală democratică s-ar derula în cadrul fiecărei comunităţi pentru locurile rezervate în Legislativ…).

Scrie Oxana Nesterova într-un excelent articol tezist din “Ekonomiceskoe Obozrenie” despre frământările politice de la Chişinău:

“Dacă Narîşkin a venit la Chişinău cu morcovul, atunci emisarii UE au venit cu biciul”.

Că “desantul european” nu a venit cu biciul şi nu a ameninţat pe nimeni este o altă chestiune de fineţe. Aşa cum nici România nu a fost forţată să intre în Uniunea Europeană sau în NATO.

Haideţi să vedem cum arată “morcovul” Kremlinului:

“Primul a venit Serghei Narîşkin, şeful Administraţiei prezidenţiale de la Kremlin, care s-a aşezat la masa tratativelor cu comuniştii şi cu democraţii.

Cei de la Moscova nu ascund că sunt extrem de interesaţi în realizarea acestei alianţe. De aceea, la Chişinău, domnul Narîşkin nu a venit cu mâinle goale, ci, aşa cum se spune, cu un pachet de propuneri avantajoase: reducerea preţului la gaz (după 1 ianuarie 2011, în conformitate cu acordul în vigoare, semnat cu Gazprom, R. Moldova va primi gaz la preţuri europene); “undă verde” pentru vinurile şi pentru produsele agricole moldoveneşti pe piaţa rusească; deschiderea porţilor spre Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan; o rezolvare previzibilă în Transnistria”, spune Oxana noastră cea bine informată.

Buun! Dacă lucrurile stau aşa, atunci se recunoaşte oficial că Moscova a şantajat Chişinăul prin blocarea exporturilor de vinuri, legume şi fructe din mica republică. La fel este folosit şi gazul, pentru a exercita orientarea politică dorită.

Suedezul Carl Bildt, care nu poate fi bănuit că ar fi purtător de cnut nici în coşmarurile lui Voronin, răspunde excelent pentru “EuObserver”:

“Noi nu am oferit Republicii Moldova gaz. De fapt, Suedia stă foarte prost la acest capitol. Apropo, şi Polonia stă la fel de rău. Am luat notă de faptul că şeful administraţiei prezidenţiale ruse a vizitat Moldova cu câteva zile înainte de a veni noi. Dacă e să analizezi de ce are nevoie economia moldovenească, constaţi că are nevoie de un acord profund şi cuprinzător de liber schimb cu UE. Acest acord poate duce, peste o perioadă, la o mai bună dezvoltare a ceea ce este astăzi cea mai săracă ţară din Europa. Nu zic că gazul ieftin este ceva rău, dar economia şi prosperitatea unei ţări nu pot fi construite pe un gaz ieftin.”

În rest, Oxana are surse credibile: ne povesteşte cum a vrut Vlad Filat să-i tragă preşul lui Mihai Ghimpu după ce a aflat rezultatele votului, cum a revenit ulterior după vizita lui Narîşkin şi împarte posturile: “propune oficial Partidului Democrat postul de preşedinte, liberalilor – postul de preşedinte al Parlamentului, iar pentru sine păstrează funcţia de premier”. Marian Lupu vrea însă acum postul de preşedinte al Parlamentului ca să fie şi preşedinte interimar al republicii. “Măcar o leacă, dacî nu sî poati mai mult!” Vlad Filat vrea alegerea preşedintelui de către întregul popor şi i-a reamintit lui Marian Lupu că era de acord recent cu această idee de care uită acum.

Şi ca să ne lămurească el cum se târguieşte puterea pe taraba “de dreapta”, vorbeşte şi Petru Lucinski, că doar şi el a fost în vârful parului: ”Revenim la realitatea tristă moldovenească. În primul rând, plaiul mioritic şi cei 3 ciobănei, care s-au adunat pe altul să-l omoare. Da, este momentul acesta, fiindcă invidia ramâne, asta e mama tuturor contradicţiilor aici la noi. Filat s-a isprăvit bine, fiind premier. Toti partenerii, cum îl numeau, „kamikaze”, ţin minte foarte bine perioada aceea de împărţire a funcţiilor. Discutam cu acelaşi Filat, Diacov. Nimeni nu voia sa se ducă la prim-ministru. Când s-a dovedit că Filat s-a descurcat bine, a devenit gustoasă această bucată de pâine.”

Justă – era să zic partinică – aprecierea! Numai că nu e limpede pe cine să omoare “cei trei ciobănei”. Pe Voronin? Nu cred. Sau poate că este o variantă sovietică a “Mioriţei”, pe care tovarăşul Lucinski a cules-o pe când a interzis literatura de limbă română din Republica Molotov.

Şi de ce să-l omoare? Care să fie miza – « morcovul » Kremlinului sau « cnutul » Uniunii Europene? Sau te pomeneşti că Mihai Ghimpu pune de-o coaliţie cu Voronin? Vorba miliţianului : « Videm noi şini di la şini… după 28 noiembrii… »\

Viorel Patrichi – Ziarist Online

Analiza publicata si de Arena.md

Hula la adresa Sfantului Stefan cel Mare pe site-ul ziarului Adevarul si in publicatia Historia. Propunerea noilor istorici: cu mistria, nu cu Crucea!




Demitizatorii valorilor istorice româneşti sunt, în acest moment, la pupitrele de direcţie ale cercetării istorice. Îi găsim la catedrele de istorie ale universităţilor româneşti, îi vedem pe posturile publice de televiziune sau în presa scrisă, fie ea de specialitate sau generalistă. Sunt combatanţi într-un război holotropic (total) împotriva poporului român. Cine sunt războinicii neconvenţionali? Purtători, unii dintre ei inconştienţi (în orb), dar bine plătiţi, ai unui steag străin, în tentativa de anihilare a identităţii româneşti. Mentorul lor este istoricul Lucian Boia, autorul unei lucrări falsificatoare despre istoria românilor, un negaţionist al meritelor marilor domnitori români, al biruinţelor româneşti. Înainte de 1989, fostul secretar de partid al Facultăţii de Istorie făcea vizite dese si prelungite în Occident (cu avizul Securităţii). După decembrie 1989, devine coada de topor a celor care doreau anularea unei întregi direcţii istoriografice româneşti. Evident, nu a istoriei inventate de comunişti. Nu demitizarea şabloanelor impuse de Roller este ţinta istoricului. Demersul lui Boia vizează ştirbirea autorităţii marilor noştri istorici: Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, P.P. Panaitescu, Constantin Giurescu, Gheorghe Brătianu sau Vasile Pârvan.


În jurul Maestrului Boia s-a strâns o grămadă de oportunişti, gata să treacă la satanizarea trecutului nostru, a culturii şi istoriei naţionale. Printre ei se află şi un lector obscur al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucuresti, Marius Diaconescu, care, prin intermediul revistei Historia, a pus mâna pe lopată şi a început să surpe temelia domnitorilor şi voievozilor români Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazu, să transforme victoriile în înfrângeri (vezi bătălia de la Posada sau cea de la Călugăreni) iar, mai nou, să conteste rolul de apărător al creştinătăţii al Sfântului Ştefan cel Mare.


Ultimul număr al revistei Historia a beneficiat de promovarea ziarului Adevărul (fost Scânteia), pe al cărui site se găseşte şi o înregistrare video a hulei aduse sfântului român de către acest neica nimeni, acompaniat de un redactor al ziarului, Ion M. Ioniţă, şi, cu părere de rău o spunem, de un jurnalist redutabil, Ion Cristoiu, prezent în calitate de director al publicaţiei Historia. Ni s-a părut regretabilă apariţia lui Ion Cristoiu în această companie. Jurnalistul ne-a arătat, de mai multe ori, că ştie să înoate împotriva curentului (vezi atitudinea sa în războiul din Iugoslavia sau în recenta apariţie televizată, în care a vorbit pozitiv despre onoarea şi corectitudinea lui Corneliu Zelea Codreanu). Documentarea impecabilă şi gândirea limpede, ţărănească cum îi place să spună, l-au impus ca un jurnalist de valoare. Cu durere o spun, deşi vorbeşte deseori despre originea sa ţărănească, nu a moştenit şi evlavia creştină a înaintaşilor săi. A vorbit despre domnitor ca despre un bătăuş şi a reluat tezele atacului blasfemiator la adresa lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, publicat în 1992, după canonizarea domnitorului. Atunci, într-un articol, intitulat sugestiv „Opereta de la Putna”, Cristoiu considera actul canonizării o prostie. În emisiunea la care am făcut referire, jurnalistul a susţinut că „Ştefan cel Mare a fost de toate, numai sfânt nu este”. Formaţia sa ateistă îl împiedică a se pronunţa competent în probleme atât de sensibile, cum sunt cele legate de credinţa noastră strămoşească. De asemenea, este păcat că, în calitate de conducător al unei reviste istorice, Ion Cristoiu a găsit de cuviinţă să-şi aleagă drept colaboratori câţiva descendenţi ideologici ai nefericitului Roller, cel care, în anii ’50, trasa sarcini istoricilor să demoleze miturile naţionale din istoria românilor. Deloc surprinzător, ţintele demitizatorilor de azi sunt aceleaşi ca ale echipei kominterniste a lui Roller. La loc de frunte: Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Mihai Viteazu. Atunci o făceau în numele cimentării relaţiilor româno-sovietice, astăzi o fac în numele integrării europene.


Batjocura la adresa sfântului român, atât în Historia, cât şi în înregistrarea video postată de Adevărul, a fost instrumentată, în primul rând, de istoricul Diaconescu, care a ajuns să afirme că românii lui Ştefan erau un mărunţis în faţa Imperiului Otoman. Moldova lui Ştefan era, aşa cum Ştefan însuşi o definise, "poartă a creştinătăţii"(1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi protecţie din toată partea păgânească” (1503). Numeroase mărturii, româneşti şi străine, întăresc aceste afirmaţii. Dar nu adevărul îi interesează pe aceşti sectanţi ai demitizării, ci impunerea unor stereotipuri care să-i facă pe români să deznădăjduiască, să-şi piardă încrederea în ei înşişi, să aibă mentalitate de învinşi.


Trăim vremuri cumplite. Ne sunt atacate efigiile naţionale, eroii, sfinţii şi martirii neamului românesc. Asupra acestui popor se desfăşoară un cumplit experiment. Se testează capacitatea de reacţie a comunităţii naţionale. Se impune, cred, atitudinea fermă a comunităţii academice, dar mai ales a Patriarhiei Române, a Mitropoliei Moldovei sau a Mănăstirii Putna, în apărarea memoriei ultragiate a sfântului faţă de care românii au o atât de mare evlavie, căruia i se închină cu pioşenie.


Florin PALAS


P.S. Lansarea pe piaţă a ultimului număr al publicaţiei Historia şi a transmiterii emisiunii blasfemiatoare au avut loc în 14 decembrie. În aceeaşi dată, în 1467, Ştefan cel Mare şi Sfânt repurta o victorie strălucită, la Baia, împotriva invadatorilor unguri. Ca o consecinţă a câştigării acestei lupte, a fost desfiinţată episcopia catolică din acest oraş.


O cheie a mesajului acestei „aflări în treabă” ar putea fi întrebarea pe care o pune redactorul-şef al Historiei, Ion M. Ioniţă: De ce rămân în istorie „bătăuşii” (printre care l-au inclus şi pe Ştefan cel Mare şi Sfânt) şi nu cei cu mistria în mână? După cum ştim, în majoritatea reprezentărilor, Sfântul Ştefan cel Mare este reprezentat cu Crucea în mână. Noii vechi istorici ar vrea să impună tinerei generaţii un alt tip de domnitor. Unul cu mistria, cunoscut simbol masonic, în mână. Să nu-i ajute Dumnezeu!


SursaRomânia, uneşte-te!

Aliniere în centru

Rezistenta anticomunista in Basarabia: Patru scrisori anticomuniste din 1958

„Fiecare dintre noi trebuie să întreprindă câte ceva pentru eliberarea de comunişti”, scria un chişinăuian într-o proclamaţie datată cu 18 mai 1955

La doi ani de la moartea lui Stalin şi cu mai puţin de un an înainte de condamnarea cultului personalităţii, liniştea organelor Securităţii din RSSM a fost tulburată. În noaptea de 18 spre 19 mai 1955 în regiunea Gării feroviare din Chişinău au fost difuzate proclamaţii antisovietice. Cele patru scrisori aveau conţinuturi diferite şi erau scrise cu creionul pe coli albe de dimensiunile unei foi de caiet (una în română cu grafie latină şi alte trei în limba rusă). Au fost lipite în locuri vizibile - pe un stâlp de telegraf, pe vitrina unui magazin, lângă oficiul poştal din zonă şi una pe gardul din preajma sediului KGB din staţia căii ferate Chişinău. Textele aveau un caracter antisovietic, anticomunist şi pro-românesc. Miliţienii care vegheau ordinea în preajma gării le-au observat şi le-au ridicat. Imediat s-a dat telefon la KGB şi au început căutările.

După mai bine de un an şi jumătate de interogări, lansări de iscoade şi expertize grafologice, la 9 decembrie 1956 a fost identificat autorul. Era un moldovean - Zaharia Doncev, a.n. 1928, cetăţean al URSS, născut or. Chişinău, fără de partid, ştiutor de carte - opt clase (dintre care şapte clase româneşti), căsătorit; avea o fiică de trei ani, a satisfăcut trei ani serviciul militar în rândurile Armatei Sovietice, de profesie şofer, montor electric la Combinatul de mezeluri din Chişinău, locuia în or. Chişinău, pe str. Munceşti.
A fost reţinut la 9 decembrie şi închis la puşcăria internă a KGB-ului, iar dosarul penal (nr. 6429, art. 54, alin. 10, Cod Penal al RSS Ucrainene, aplicat în RSSM până în anul 1961) „Agitaţie şi propagandă contrarevoluţionară” a fost pornit de Ziua Internaţională a Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1956. Percheziţia la domiciliul lui Doncev nu a dat nimic.
Iată conţinutul proclamaţiei în limba română:

„Dragă prieten,
Cum vedeţi comuniştii ne bagă singuri în catastrofă. Peste un an vom fi toţi osvobodiţi (eliberaţi - n.n.). A sosit timpul când noi trebuie să punem mâna pe furci şi coase, ca fiecare din noi să arate că îşi iubeşte România lui cea scumpă care a fost odată.
A sosit timpul când noi trebuie să trăim mai bine şi uşor.
Fiecare din noi trebuie ca să arate că-şi iubeşte Patria lui din trecut.
Numai aşa vom pute căpăta libertate. Primar Ionescu. Ajutor Ardeleanu. 18.V. 1955”.

La primul interogatoriu, Zaharia Doncev recunoaşte că a scris proclamaţiile pe care le-a lipit cu miez de pâine. Îşi motivează fapta prin aceea că în seara de 18 mai 1955 a fost reţinut de miliţie şi bătut crunt în incinta sectorului de poliţie a Gării feroviare, cerându-i-se bani pentru a fi eliberat. La întrebarea de ce nu aminteşte nimic despre acest incident în proclamaţii, Doncev a răspuns că, dacă pomenea de incidentul cu miliţia, ar fi fost identificat uşor. Miliţienii au negat că l-ar fi văzut şi bătut în seara respectivă.
Proclamaţia în versiunea rusă avea un caracter pronunţat anticomunist:

„Dragi prieteni,
În timpul apropiat întreg poporul moldovenesc se va ridica în apărarea intereselor pe care le-a avut până la război. Comunismul suferă eşec total. Acum ei află cât de prost o duce sărmanul popor moldovenesc. Suntem cerşetori, nu avem pâine, nici haine, nici pământ. E timpul să ne ridicăm şi să spunem comuniştilor: destul cât v-aţi îmbogăţit. A venit timpul când trebuie să ne răzbunăm pentru această viaţa de robi. Fiecare dintre noi trebuie să întreprindă câte ceva pentru eliberarea de comunişti. Ionescu. Ardeleanu. 18.V. 1955”.


În aceeaşi cheie au fost scrise şi celelalte două proclamaţii.
KGB-iştii nicidecum nu credeau că aceasta e opera unei singure persoane şi, în speranţa că vor izbuti descoperirea unui grup, organizaţii sau partid antisovietic, l-au tot iscodit pe Zaharia Doncev dacă l-a mai ajutat cineva la scrierea proclamaţiilor. „Am scris şi lipit proclamaţiile singur şi nu am comunicat acest fapt nimănui”, a afirmat tot timpul Doncev. Interogaţi de KGB, nici colegii de lucru n-au auzit nimic despre pornirile antisovietice ale lui Doncev, iar caracteristica eliberată de la locul de lucru arăta că omul este un muncitor sârguincios, conştient. Pentru a-şi fundamenta probele, securiştii dispun efectuarea expertizei grafologice care confirmă că autorul proclamaţilor este Z. Doncev. Totodată, cercetând proclamaţiile mai atent, KGB-ştii au adăugat şi învinuirea „Chemări la răsturnarea puterii sovietice”.

Întrucât toate acestea aveau loc în plin dezgheţ hruşciovist, iar un antisovietic şi anticomunist nu putea fi judecat fără o expertiză medico-legală a capacităţilor mintale, la 30 decembrie 1956 anchetatorul numeşte o expertiză psihiatrică a lui Zaharia Doncev. La 4 ianuarie 1957 este internat în Spitalul clinic de boli psihiatrice a Ministerului Sănătăţii a RSSM, iar la 28 ianuarie o comisie medico-legă decide că Zaharia Doncev este în deplinătatea capacităţilor mintale. Drumul spre gulag era deschis.

Acţiunile lui Zaharia Doncev se agravau şi din cauza faptului că doi fraţi şi o soră de-ai lui, cu care acesta întreţinea legături, locuiau în România. Sora mamei lui, Elena Petrache, fusese condamnată în anul 1945 la zece ani de lagăr pentru activitate subversivă desfăşurată împotriva statului sovietic în timpul „ocupaţiei româneşti a Basarabiei”, iar mama lui, Maria Doncev, s-a înscris în listele celor care urmau să se evacueze în România; listele respective au ajuns în mâinile kaghebiştilor.
Ancheta preliminară se derulează foarte repede. Dosarul a ieşit unul voluminos - peste 220 de pagini, aşa încât la 31 ianuarie 1957 Zaharia Doncev este anunţat că este trimis în instanţa de judecată.

Procesul are loc la 25 februarie 1957, la Judecătoria Supremă a RSSM. În instanţă, Doncev s-a scăpat cu vorba că ascultă posturi de radio străine, un alt motiv ca să fie tras la răspundere. Sentinţa a fost pe măsura „activităţii contrarevoluţionare”, exact termenul care l-a solicitat procurorul - şapte ani privaţiune de libertate cu trei ani decădere din drepturile electorale. Peste puţin timp, Zaharia Doncev este internat într-un lagăr/gulag pentru deţinuţii politici din Mordovia.

După aproape patru ani de detenţie, la 19 ianuarie 1960, el scrie o plângere la adresa Procuraturii RSSM prin care solicită micşorarea termenului de pedeapsă (unul dintre argumente fiind „Aşa cum a declarat tov. Nikita Hruşciov la Congresul al XXI-lea al PCUS - în URSS nu există deţinuţi politici).
La solicitarea Procuraturii, administraţia gulagului eliberează o caracteristică bună deţinutului Doncev Zaharia (a terminat cursurile de fochist, îşi îndeplineşte conştiincios obligaţiile, are câteva menţiuni, este responsabil de activitatea culturală a brigăzii, i s-a permis să locuiască în afara lagărului) şi, spre surprinderea lui, Prezidiul Judecătoriei Supreme a RSSM, printr-o încheiere din 4 mai 1960, îi reduce pedeapsa la patru ani şi exclude decăderea din drepturile electorale.
Nu se cunoaşte când a fost eliberat şi care a fost soarta lui mai departe. Potrivit noii sentinţe, eliberarea urma să aibă loc la 11 decembrie 1960.
Zaharia Doncev a fost reabilitat de Judecătoria Supremă a RSSM la 4 aprilie 1994.

Mihai Taşcă,
dr. în drept

sursa: www. epen.ro dupa timpul.md, via biblioteca lui monia gugu

Alerta in Timoc! Autoritatile sarbe vor sa darame o clopotnita romaneasca in Sipicova. Localnicii romani se opun

Update: 3 decembrie ora 12.44

15.30 La presiunea romanilor din Sipicova si ca urmare a interventiei ambasadorului Romaniei, autoritatile sarbe au amanat pe luni 6 decembrie, daramarea clopotnitei romanesti.

Luni ambasadorul Romaniei la Belgrad, va veni in zona si se va intalni cu primarul comunei (raionului) Zaicear, cel care a ordonat daramarea clopotnitei romanesti.

Intre timp la Bucuresti, vicepresedintele Comisiei de Politica Externa a Senatului Romaniei, senatorul Viorel Badea, a spus ca saptamana viitoare va propune audierea ambasadorului Serbiei la Bucuresti.

13.10 Ambasadorul Romaniei la Belgrad, Ion Macovei, incearca prin demersuri pe langa autoritatile sarbe, sa anuleze daramarea clopotnitei romanesti din Sipicova.

12.44 Autoritatile sarbe au trimis o echipa pentru daramarea clopotnitei romanesti din Sipicova. Romanii din sat se strang la clopotnita, iar preotul Boian Alexandrovic merge catre localitate. Nici-un oficial roman nu a facut nici-o declaratie publica fata de situatia de la Sipicova desi stiu situatia tensionata creata de abuzul autoritatilor sarbe.

Astazi Preotul Boian Alexandrovic a trimis o scrisoare Presedintelui Serbiei, Boris Tadici, in care ii cere sa intervina pentru stoparea daramarii clopotnitei.

Autoritatile sarbe continua prigoana impotriva romanilor/vlahilor din Timoc.

Autoritatile locale din Sipicova, dupa ce au intrat ilegal pe o proprietate privata, au emis un ordin prin care se dispune daramarea in 24 de ore a unei clopotnite romanesti ridicata de romanii din localitate. In cazul in care nu va fi daramata in 24 de ore autoritatile sarbe ameninta ca o vor darama ele.

Decizia de daramare

Provocarea autoritatilor sarbe risca sa degenereze in conflict etnic in cazul in care nu se renunta la daramarea clopotnitei. Cei 120 de romani ai Sipicovei sunt hotarati sa-si apere clopotnita ca singur simbol al identitatii lor. In cazul in care demersul autoritatilor sarbe continua, toti cei 120 de locuitori ai Sipicovei sunt hotarati sa ceara azil politic in Romania.

Corespondentul Romanian Global News din Timoc a aflat ca in spatele actiunii autoritatilor sarbe stau Episcopul sarb al locului, Iustin, cunoscut drept unul dintre ierarhii cei mai antiromani ai bisericii sarbesti, si Primarul din Zaicear, cunoscut pentru declaratiile belicoase la adresa romanilor si Romaniei.

Actiunea antiromanesca intervine dupa ce ieri, 1 decembrie, liderii romanilor/vlahilor din Timoc au denuntat raportorilor APCE pentru Serbia, incalcarile grave ale drepturilor romanilor/vlahilor din Timoc, de catre autoritatile de la Belgrad.

Reamintim ca in 24 august 2010 in Sipicova, localitate populata de romani, un membru al securitatii sarbe din Zaicear a intarat in magazinul localitatii si a cerut patronului sa-l cheme acolo pe presedintele consiliului parohial al Bisericii Ortodoxe Romane. Chemat, acesta s-a prezentat in incinta magazinului, unde a inceput un adevarat interogatoriu: "De ce va trebuie biserica romaneasca? De unde il stiti voi pe popa Boian? Cine va da bani sa cumparati locul de biserica? De ce nu va vedeti voi de treaba voastra?" si alte intrebari legate inclusiv de faptul ca de ce au votat cu partidul romanesc al lui Balasevic. Omul interogat a raspuns ca "da, vor biserica romaneasca, iar Boian a tinut slujbe la mai multe inmormantari din Sipicova si ca acolo l-au cunoscut, iar oamenilor le-a placut sa auda slujba in limba lor".

Dejan, acesta era numele angajatului securitatii sarbe, stia bine ce face. Chemarea si discutia in magazin avea sa ajunga la urechile oamenilor care se vor inspaimanta si vor renunta la construirea bisericii romanesti. Actiunea de intimidare nu este singulara in Sipicova.
Mai multi oameni in varsta au fost amenintati ca vor pierde pensiile daca nu-si retrag semnatura de pe petitia care cere infiintarea bisericii romanesti. Unii, de frica, le-au retras.


Intre timp demersurile pentru construirea bisericii continua pentru ca romanii din Sipicova vor sa se boteze si sa se ingroape cu slujba romaneasca, a lor. Nu cu una straina, impusa.


Sursa: http://www.rgnpress.ro/content/view/46444/26/


De Ziua Nationala a Romaniei, sa nu uitam luptatorii contemporani pentru Romania. Intoarcerea lui Alexandru. VIDEO




MAREA UNIRE. PRIN JERTFA, SPRE INVIERE. LA MULTI ANI, ROMANI!

Prin jertfă, spre Înviere

La 1 Decembrie 2008 s-au împlinit 90 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor. Un pod peste timp care cu greu mai poate fi re-stabilit, pentru că la capătul de atunci se află o generaţie de eroi înflăcăraţi de idealul absolut, o generaţie a Ţăranului Român crescut în munţi cu sfinţenia în suflet şi plecat în câmpii să îşi verse sângele pentru pământul strămoşilor, o generaţie a verticalităţii ce are ca simbol central Coloana fără Sfârşit a lui Brâncuşi; iar la capătul de astăzi se află o generaţie a decadenţei, a oamenilor lipsiţi de Dumnezeu, a miticilor fără caracter, a oportuniştilor şi a vânzătorilor de Ţară. O generaţie care şi-a lepădat cămaşa de foc a Românismului şi a îmbrăţişat blana de lup europeană a ateismului şi a „multiculturalităţii” (varianta eufemistică a „deznaţionalizării”).

Mulţi sunt cei care, de la o distanţă confortabilă de 90 de ani, sunt tentaţi să afirme că Marea Unire a fost rezultatul unui moment prielnic şi a situării României în tabăra cea mai avantajoasă, de partea puterilor în stare să îi asigure împlinirea visului Reîntregirii. Cu alte cuvinte, Unirea ar fi fost mai mult un joc din creion care convenea intereselor vremii, de lichidare a fostelor imperii şi de creare a unor state naţionale capabile să reconfigureze raportul de forţe în Europa. O astfel de afirmaţie, deşi bazată pe argumente cu o oarecare valoare de adevăr, este totuşi infamă prin omisiune şi prin exagerarea forţată a rolului anumitor factori, în detrimentul celor esenţiali. Se pune întrebarea: Unde am fost noi, Românii, în tot acest context? A fost oare România un magazin pe uşa căruia scria: „Plecat în concediu. Ne vedem la Trianon.”? Au luptat şi au hotărât alţii în locul nostru? S-a făcut Unirea pe deasupra capetelor noastre?

Ei bine, nu! E adevărat că România nu ar fi putut realiza Unirea de una singură şi că a fost sprijinită diplomatic şi militar de către aliaţii săi, însă nu putem pune în paranteză aproape un milion de ostaşi Români pe mormintele cărora s-a ridicat altarul Reîntregirii. Trupul sfâşiat al Ţării a fost reînviat prin trupurile sfâşiate ale Ţăranilor. Duhul sfinţeniei lor ne mai bântuie şi astăzi şi ne dă fiori. Pământ suntem, şi în pământ ne vom întoarce. Ei bine, ei au ales să se coboare de bună voie în pământul strămoşesc, pentru a-i da viaţă. Şi nimeni nu îşi poate permite astăzi să mânjească memoria acestor eroi prin afirmaţii care mai de care mai „inteligente”.


La un studiu atent al documentelor de arhivă, ne poate impresiona un detaliu aparent nesemnificativ: ziarele vremii care au consemnat fenomenul Marii Uniri adoptau ca titlu al articolelor pe acela de „Înviere”. Învierea poate fi înţeleasă în sensul direct, fiindcă Marea Unire a început în Primăvara anului 1918, în preajma Sfintelor Paşti, la Chişinău, dar poate fi înţeleasă şi în sens metafizic. Învierea Mântuitorului este reluată ca gest ritualic la fiecare Sfântă Liturghie când, prin sfinţire şi coborârea Sfântului Duh, pâinea şi vinul sunt prefăcute în chip dumnezeiesc în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, Cel Care a călcat moartea cu moarte şi a dat viaţă nouă lumii. În mod cu totul similar, prin jertfa Poporului Român, prin Răstignirea României ce s-a petrecut pe parcursul Primului Război Mondial (când trei sferturi din Ţară, cu tot cu Bucureştiul, căzuseră sub mâna inamicului, capitala fiind mutată la Iaşi şi neîntrezărindu-se la acel moment speranţe prea mari de scăpare onorabilă, darmite nesperata realizare a Unirii tuturor teritoriilor româneşti), cât şi prin jertfirea trupului şi sângelui fiilor ei căzuţi pe câmpul de luptă şi la trecători sub sloganul „Pe aici nu se trece!”, s-a realizat simbolistic vorbind taina Învierii Neamului Românesc, dătătoare de viaţă şi suflu nou pentru o nouă Românie. Unirea a fost creionată de marile puteri, dar înfăptuită de fiii României. De la simplul Ţăran şi până la înaltele personalităţi politice ale vremii, care au avut demnitatea şi curajul să intre în Marele Război în ciuda îndoielilor şi a prefigurării unui posibil eşec (previziuni care s-au dovedit juste), iar apoi şi-au asumat cu dârzenie responsabilitatea pentru dezastrul căderii graniţelor şi au încercat până în ultimul moment să păstreze şi să salveze România, după care să intre în ofensivă şi să reia lupta pentru Ardeal şi pentru Întregire, întregul ansamblu de pioni şi energii creatoare ale Neamului Românesc a jucat la unison, în deplină solidaritate şi unire de conştiinţă, cartea Unirii tuturor Românilor. A fost un ideal care a adus moarte, şi a fost o moarte binecuvântată, care a adus Înviere.


„Căci nu vom spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta (...), ci ca Tâlharul Te rugăm: pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!”. Aceste cuvinte se rostesc cu evlavie în faţa primirii Sfintei Împărăşanii, şi aceste cuvinte ar trebui în acelaşi timp să ne facă să cugetăm cu pioşenie la trupul şi sângele ţăranilor noştri adunat în sfântul pocal al Reîntregirii noastre. Cu adevărat, noi cei de astăzi avem condiţia Tâlharului faţă de cei de atunci, pentru că ei au adus sacrificiul suprem pentru a împlini un ideal de care nu au mai apucat să se bucure, în vreme ce noi ne bucurăm deplin de roadele jertfei lor fără a fi sacrificat nimic, ba chiar mai mult, în stare de nevrednicie. Pentru că astăzi a devenit un titlu de glorie să arunci cu noroi în Ţara ta, în eroii şi miturile noastre eterne, în memoria înaintaşilor, în istoria şi limba naţională, în credinţa strămoşească, în valorile noastre de civilizaţie. Confundând mecanismul imperfect al Statului cu ideea absolută de Ţară, mulţi sunt cei care se ridică în presă şi în domeniul public să desfiinţeze sistematic şi cu metodă orice urmă de ataşament şi de mândrie naţională, urmând odiosul principiu: „Românismul este handicapul nostru, iar valorile naţionale, cadavrul din debara!”. Aceştia sunt cei care atacă România prin vorbă, dar mult mai mulţi sunt cei care o subminează prin faptă: de la muncitorul prost şi până la politicianul prost, fiecare pion care nu îşi face datoria la locul de muncă având conştiinţa că prin cinstea şi efortul său contribuie la binele de mâine al întregului sistem şi, deci, al Ţării poate fi interpretat ca un inamic al propriului popor. Însă lumea este prea ocupată cu îmbuibarea stomacului şi cu spălarea creierelor ca să mai observe acest grav pericol. De aceea noi, cei care pe nedrept ne bucurăm şi de libertatea limbii materne, şi de integritatea teritoriului naţional, şi de neatârnare (atâta cât mai este) nu putem avea decât condiţia Tâlharului în faţa acelora care le-au dobândit pe acestea pentru noi prin sacrificiul suprem.

Însă există două tipuri de jertfire: acela prin moarte, care a fost împlinit de strămoşii noştri făuritori de Ţară, cât şi acela prin trăire, la care suntem chemaţi noi, cei de astăzi. Prin noi, cei vii, trăiesc părinţii şi moşii. Prin noi, cei vii, trăieşte întregul neam. Până când ultimul Român nu va fi fost îngenuncheat, întreaga Românie, cu prezent şi cu trecut, va fi vie prin el. De aceea avem datoria să ne deşteptăm (etern valabilul „Deşteaptă-te, Române!”) şi să ne zidim. Să nu lăsăm în părăsire valorile Sfintei Tradiţii şi ale credinţei strămoşeşti, să nu lăsăm în paragină limba Română, redusă la un vocabular de bază şi otrăvită cu atâtea cuvinte străine, monosilabice şi seci, să nu lăsăm să moară legătura aceasta miraculoasă de la o generaţie la alta. Cel mai odios mod de a muri este cel pe care îl aduce veninul şerpilor: paralizarea punţilor de legătură prin care circulă impulsul nervos. Aceste verigi suntem noi, iar informaţia noastră identitară este cea care vine de la înaintaşi, ne învăluie plăcut şi aşteaptă ca noi să o transmitem neamputată în zestrea urmaşilor noştri. Suntem datori să sădim conştiinţe. Cum spunea vechiul proverb: să plantez un pom, să clădesc o casă şi să cresc un copil. Dar mai important este să fiu atent ca pomul să nu fie tufiş de buruieni, casa să nu fie cuib de tâlhari iar copilul să nu fie un dezrădăcinat. În ceea ce lăsăm în urma noastră trebuie să depozităm conţinutul şi sensul pe care ni l-au transmis acei eroi frumoşi de la 1918 şi dintotdeauna. Ca să nu ne trezim mâine poimâine că am devenit o naţiune dizolvată, de adormiţi şi de slugoi –sovietici, americani, europeni şi de alte feluri, după caz-. „Munţilor cu creasta rară / Nu lăsaţi straja să piară! / Dacă piere straja voastră / A pierit şi Ţara noastră!”.

Sau, cu alte cuvinte: Privegheaţi!

Vlad PÂRĂU, 2008

Parintele Justin Parvu: “Nu lasa rusii Basarabia!”



Sursa: Roncea.ro

Eminescu despre alegerile din Basarabia: România în luptă cu panslavismul


România în luptă cu panslavismul

Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să inainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.

Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.

De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a canta în ziua de Paşti “Hristos a inviat” în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.

(Mihai Eminescu, România în luptă cu panslavismul, Timpul, iunie 1878)

“«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor.”

“Insuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele ruseşti.

Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de al tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpînirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.”

“Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.

(Timpul, 1 martie 1878)

«Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special si nu-i cerem decât ceea ce sântem in drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia incheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia in numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine si ale sale; ea pentru a implini mandatul Europei si pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.

Deci incă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata in numele nostru, căci n-am insărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.»

(Mihai Eminescu, (“Fără a prejudeca hotărârile adunărilor…”), Timpul, 28 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 42)

«Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o inapoi, drept din dreptul nostru şi pamânt din pământul nostru ? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România si aceeasi onoare nu cere respectarea conventiei iscalită ieri. Ciudată onoare intr-adevăr! Si pe ce se intemeiază acest point d’honneur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia ? Nu. Prin tratatul de Bucuresti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.

Napoleon era asupra intrării in Rusia şi trupele ruseşti se intorceau in marş forţat, in ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor.»

(Mihai Eminescu, (“In sfirsit vedem limpede…”), Timpul, 25 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 40-41)

«Cestiunea retrocedării Basarabiei cu incetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să cîştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.

Intelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sintem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei pretioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea in trăinicia poporului român.

In viaţa sa indelungată niciodata poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de romani sânt uniţi intr-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să impreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost insă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statoric, fiindcă are două temelii : conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

Dacă vom cîştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o crestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.

Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic !

Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a ramânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.

Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător.»

(Mihai Eminescu, (“Cestiunea retrocedarii…”), Timpul, 10 februarie 1878, in Opere, vol X, Ed. Academiei, 1989, p.46)

“Pe cata vreme Basarabia este in mainile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Caci, după cat dam noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de invins si a victoriilor repurtate la Cahul si Ismail, cam asta este intentia puternicului nostru vecin”.

“Drepturile noastre asupra intregii Basarabii sunt prea vechi si prea bine intemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvant de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de Paris. Basarabia intreaga a fost a noastra, pe cand Rusia nici nu se megiesa cu noi, Basarabia intreaga ni se cuvine, caci e pamant drept al nostru si cucerit cu plugul, aparat cu arma a fost de la inceputul veacului al patrusprezecelea inca si pana in veacul al nouasprezecelea.”.

(Mihai Eminescu – Opere)

Sursa:http://www.ziaristionline.ro

via Roncea.ro

Filmul documentar "Golgota Basarabiei". Adevarul despre comunismul sovietic de ocupatie.









Adevărat s-a cedat Basarabia?


Am lasat intentionat, fara alte adaugiri, titlul de mai sus, care produce frisoane oricarui roman, desi este vorba de un editorial scris de Ion Cristoiu in urma cu 20 de ani, la data semnarii primului Tratat al Puterii instalate dupa lovitura de stat din 1989, a “Frontului Salvarii Nationale”, care avea sa fie si ultimul Tratat din istoria existentei nefastei Uniunii a Republicilor Sovietice Socialiste. Un editorial valabil si azi, cu mici modificari onomastice. (Victor RONCEA)

Nimic nu e intamplator. Desi Petre Roman a fost primul sef de Guvern din lume care a recunoscut “independenta” Republicii Moldova, o inventie geopolitica stalinista, dupa semnatura pusa ulterior de blestemul Romaniei, Ion Iliescu, alaturi de cea a trilateralului Mihail Gorbaciov, Dumnezeu nu a vrut ca acest Tratat nenorocit sa fie ratificat, pentru a se consfinti oficial de catre romani raptul istoric al Pactului Hitler – Stalin. Ne-a mai dat o sansa: URSS s-a spulberat inainte ca Tratatul sa ajunga in Parlamentul Romaniei. Au mai trecut insa sase ani si tradarea a fost dusa aproape pana la capat de catre alt presedinte nevolnic al Romaniei mici: Emil Constantinescu, originar din Tighina, care a semnat la indemnul “tovarasei colonel” Zoe Petre si a ministrului de Externe Adrian Severin ticalosul Tratat cu Ucraina. Iar zilele trecute s-a completat barbaria si prin semnarea Tratatului de frontiera cu Republica Moldova, de catre ministrul Teodor A. E. Baconschi si premierul moldovean (asa-si zice el) Vladimir Filat, intr-o continuitate perfecta a Pactului amintit, daca tinem cont ca de data aceasta cei doi ministri s-au combinat intr-un gretos cocktail Molotov iar Ribbentrop a fost inlocuit cu brio de frau Merkel (Chiar ii credem pe nemti ca ne vor baga in Schengen si, pe deasupra, vor “rezolva” conflictul din Transnistria? In folosul cui?) Nu degeaba am facut acest pomelnic “romanesc” de mai sus. Toate persoanele implicate in aceste cedari ale Romaniei, dar absolut toate, au legaturi directe, de sange sau obedienta, cu marea putere rosie de la Rasarit. Intamplator?

Public asadar acest editorial din cartea lui Ion Cristoiu care reuneste articolele sale din anii ’90 – O lovitura de stat prost mascata – lucrare care se va lansa sambata, la ora 13, la Targul Gaudeamus. Este chiar o pagina de istorie, o istorie a tradarilor Romaniei, poate uitata de multi dintre politicienii guralivi de azi. De aceea, probabil, se si repeta. Pentru ca ce altceva decat o noua decadere a Romaniei este semnarea Tratatului de frontiera cu inventata Republica de peste Prut, un act contestat vehement chiar si de catre presedintele de la Chisinau, Mihai Ghimpu?! “Întreaga scenă, uşor penibilă, ne dezvăluie, dacă mai era nevoie, atmosfera de amatorism, în care s-a pregătit Tratatul, dacă nu cea de vasalitate în care a fost semnat”, concluziona Ion Cristoiu cu 20 de ani in urma privind actul murdar semnat de Romania cu URSS. Ce s-a modificat de atunci? Se pare ca doar cateva initiale: URSS s-a preschimbat in UE…

Nu ratati in curand aici: Cum analizele Ziua din ultimii zece ani se regasesc in relatarea geopolitica a lui George Friedman de la Stratfor despre Rusia si rolul Basarabiei la Marea Neagra, un interviu de azi cu Ion Cristoiu si doua editoriale-bomba de ieri: despre maresalul Ion Antonescu si rafuiala gazetarului cu raposatul rabin-sef Moses Rosen. Si, evident, dezvaluirea secretului lui Adrian Paunescu, alt originar din Basarabia. Pana atunci, ramane intrebarea:

Adevărat s-a cedat Basarabia?


S-a stabilit demult că elementele bisericeşti au un efect liniştitor, ba chiar narcotizant, asupra omului.

Acest adevăr explică, poate, de ce în atmosfera de ouă roşii, cîntări line şi lumînări transmise în direct de Televiziunea Română, într-un efort de a înlocui ideologia de partid cu ideologia bisericească, a trecut aproape neobservat unul dintre momentele stranii ale istoriei noastre postbelice:

Semnarea la Moscova a Tratatului de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie între România şi U.R.S.S.

De ce trebuie să apreciem astfel acest eveniment?

Foarte simplu.

Documentul, pregătit de o vizită anterioară a ministrului nostru de Externe, domnul Adrian Năstase, consfinţeşte frontiera dintre România şi U.R.S.S. stabilită prin Tratatul de pace de la Paris din 1947. Potrivit acestuia din urmă, raporturile teritoriale dintre tara noastră şi Uniunea Sovietică urmau a fi cele hotărîte prin ultimatumul sovietic din iulie 1940, consecinţă directă a Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939. De reamintit, dacă mai e nevoie, că Tratatul de pace de la Paris confirmă apartenenţa la U.R.S.S. a străvechilor teritorii româneşti, Basarabia şi Bucovina. Altfel spus nedreptatea istorică făcută României în urma înţelegerilor între cei doi mari dictatori ai Europei: Hitler şi Stalin.

Putem spune astfel că semnarea Tratatului cu U.R.S.S. în dimineaţa zilei de 5 aprilie 1991 reprezintă renunţarea oficială de către România la Basarabia şi Bucovina.

Sau, ca să fim mai exacţi, o nouă cedare a Basarabiei.

O abdicare de către întreaga ţară

Am fi nedrepţi dacă am pune exclusiv pe seama domnului Ion Iliescu povara acestui moment greu al istoriei noastre din ultimul timp. Gestul iscălirii de către mîna preşedintelui n-a fost decît supunerea la un protocol. Noua cedare a Basarabiei şi a Bucovinei cade în responsabilitatea întregi puteri de azi. Să nu uităm că Tratatul a fost pregătit de domnul Adrian Năstase, ministrul nostru de Externe. Executivul e astfel responsabil, alături de Instituţia prezidenţială, în realizarea acestui act greu de imaginat. Răspunzători sînt însă şi Parlamentul, şi toate forţele politice, şi presa care, cu cîteva mici excepţii (România liberă, Dreptatea) n-a tras din timp semnatul de alarmă asupra celor ce se pregăteau în culise.

Responsabili sîntem şi noi toţi.

Nu numai cei ce au votat la 20 mai 1990 Frontul Salvării Naţionale, dar şi cei care au optat pentru alte partide sau nu s-au prezentat la urne. Pentru că domnul Ion Iliescu ar fi ezitat să-şi pună semnătura pe un asemenea document dacă ar fi ştiut că îşi va ridica împotrivă întreaga societate românească. Din nefericire, chestiunea Basarabiei nu pare să fi depăşit în conştiinţa noastră colectivă momentul siropos al îmbrăţişărilor patetice, al podurilor de flori, al lirismului ieftin, al iniţiativelor culturale prăfuite.

Atinsă de o criză profundă, societatea românească n-are forţa de a se pronunţa ferm într-o chestiune de interes general, care depăşeşte interesele de moment. Energia noastră naţională s-a epuizat, pe vreo jumătate de secol, în revolta din decembrie 1989. Ce-a mai rămas din ea se consumă azi în eterna văicăreală cotidiană, în ieftine scandaluri de presă, în dispute balcanice. Trăim cu spaima în sîn la o eventuală pretenţie teritorială a Ungariei.

Cum s-ar crede că am putea sfida un colos de proporţiile Uniunii Sovietice?

Gestul de abdicare de la Moscova nu e numai al domnului Ion Iliescu.

El aparţine ţării întregi.

Păstrarea uriaşului colos făurit de Stalin

Polemizînd cu unii critici, preşedintele ţării a precizat că revendicarea Basarabiei şi Bucovinei de către România ar fi fost un act iresponsabil.

Sîntem întru totul de acord cu domnia sa. Problema teritoriilor de peste Prut trebuie judecată la rece. Luciditatea politică ne demonstrează limpede că a ridica în acest moment intern şi internaţional problema trecerii la România a Basarabiei şi Bucovinei ar fi sinonim cu un gest de sinucidere naţională. Desigur, sovieticii au declarat nul şi neavenit Pactul Ribbentrop-Molotov. De aici nu decurge însă în mod automat voinţa acestora de a trage şi consecinţele practice ale tezei teoretice.

Ceauşescu a cerut acest lucru la Congresul al XIV-lea. Pretenţia lui i-a grăbit prăbuşirea. E limpede că păstrarea uriaşului colos făurit de Stalin e obiectivul nr.1 al actualei conduceri sovietice. Desprinderea şi a unei neînsemnate bucăţi de teritoriu din moştenirea lăsată de înaintaşii comunişti ar însemna pentru Gorbaciov sfîrşitul politic, şi poate nu numai. Din punct de vedere economic şi social-politic, preşedintele sovietic poate face orice. El se poate avînta chiar în lupta pentru abolirea comunismului. În nici un caz el nu poate lăsa să se destrame Uniunea Sovietică. Sentimentul de mare imperiu domină istoria Rusiei. El e valabil şi acum. De acesta trebuie să ţină cont orice forţă politică, orice conducător, indiferent de viziunea sa asupra societăţii.

În acest context apare clar că revendicarea Basarabiei şi Bucovinei de către România ar fi declanşat din partea Moscovei o ostilitate greu de prevăzut în consecinţele sale concrete. Iritarea agenţiei TASS în faţa Moţiunii de protest a Convenţiei F.S.N. e un semnal destul de concludent. Mai mult ca sigur am fi asistat la o înteţire a activităţi iredentismului maghiar, Ungaria conturîndu-se în ultimii ani, in pofida declaraţilor sale prooccidentale, ca vîrf de lance al intereselor sovietice în Europa de Est. Cu un serviciu secret încropit în grabă, pe ruinele fostei instituţii, România e un teritoriu la discreţia agenţilor străini. Avînd posibilitatea să opereze aproape nestingherite în spaţiul nostru naţional, serviciile secrete străine ne-ar fi pricinuit multe bătăi de cap. Cine ştie ce momente aberante, imposibil de explicat în chip raţional, ne-ar fi aşteptat în perioada urmînd declaraţiei noastre de revendicare a teritoriilor de peste Prut!

Să adăugăm acestora şi un lucru la fel de important.

Din punct de vedere economic, depindem în continuare de materiile prime venite de la sovietici. Revendicarea Basarabiei ar fi putut duce la o gîtuire a traficului dinspre U.R.S.S. Ceea ce ar fi adîncit pînă la proporţii uriaşe criza noastră economică şi ar fi pus la îndoială înseşi procesele pe care le parcurgem.

Revendicarea Basarabiei ar fi fost imposibilă şi prin raportare la contextul internaţional. Numeroase semne din ultimul timp ne demonstrează interesul Vestului pentru păstrarea colosului sovietic. Prezenţa lui James Baker la Moscova în chiar zilele referendumului unional a însemnat, în limbaj diplomatic, o aprobare de către S.U.A. a acţiunii puse la cale de U.R.S.S. Echivocul occidental în ce priveşte statele baltice e o dovadă lămuritoare. Dacă acestea, deşi sprijinite în S.U.A. de un puternic lobby, sînt mereu potolite în tentativele lor de independenţă, e dificil de presupus că Basarabia ar fi putut beneficia de vreo bunăvoinţă.

Nici pe planul intern al Basarabiei nu sînt condiţiile unei întoarceri la patria mamă. Istoria a operat pe acest teritoriu românesc mutaţii social-politice şi economice fundamentale. Politica de rusificare dusă de Moscova a adus aici, din altă parte, o populaţie numeroasă, din care provin marea majoritate a specialiştilor din diferite domenii.

În lupta împotriva conducerii actuale a Republicii Moldova, spectrul unirii cu România e un argument forte al rusofonilor.

Uşor de imaginat ce-ar face aceştia în cazul unei revendicări răspicate din partea României!

A cîştigat doar Uniunea Sovietică

Înţelegem, aşadar, că în actualul context intern şi internaţional, România nu-şi putea permite să ceară înapoi Basarabia şi Bucovina. Actualii conducători au fost constrînşi să amîne acest gest, întrutotul justificat la scara istoriei noastre naţionale. Nu înţelegem însă de ce s-au grăbit să renunţe definitiv, printr-un Tratat, la revendicarea străvechilor teritorii româneşti.

Înţelegem că au fost constrînşi să nu le ceară acum.

Au fost însă constrînşi să şi renunţe la ele în viitor?

Înţelegem că la semnarea acestui Tratat nu se putea pune problema ca Basarabia şi Bucovina să revină acolo unde le e locul: în hotarele României. Nu înţelegem însă de ce trebuia semnat în grabă acest Tratat. Mai ales că rezultă destul de limpede interesul părţii sovietice de a vedea iscălit cît mai repede un asemenea document. Aşa cum de altfel a evidenţiat si preşedintele Gorbaciov, tratatul cu România e primul dintr-o serie care urmează a fi încheiate cu fostele ţări socialiste. Conducerea sovietică are o nevoie vitală în adaptarea unor astfel de documente cu fostele aliate din Pactul de la Varşovia. Mihail Gorbaciov trebuie să demonstreze forţelor conservatoare din propria-i ţară că desfiinţarea Tratatului de la Varşovia nu înseamnă apariţia la graniţele U.R.S.S. a unor ţări adversare. Ba mai mult, el ţine să arate că, prin aceste noi înţelegeri cu fostele aliate, practic, Pactul de la Varşovia învie sub o formă mult mai adaptată vremurilor de azi.

Preşedintele sovietic repetă astfel în planul relaţiilor cu fostele ţări socialiste intenţiile din planul relaţiilor dintre Moscova şi republicile unionale. Conţinutul rămîne acelaşi. Se schimbă doar forma. Fostele aliate stau însă în expectativă. Unele îşi caută alianţe între ele sau în alte părţi ale Europei.

În acest context, încheierea tratatului cu România e o uriaşă victorie a preşedintelui Gorbaciov. Faptul că o ţară cu care U.R.S.S. are un diferend de frontieră a încheiat un Tratat de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie e o dovadă că politica sa faţă de Est a fost cum nu se poate mai înţeleaptă. Ca primă ţară care s-a grăbit să semneze acest Tratat dorit de sovietici, România poate servi drept exemplu celorlalte.

În acelaşi timp, prin consfinţirea apartenenţei la U.R.S.S. a Basarabiei şi Bucovinei, Tratatul joacă un rol însemnat şi în bătălia dusă de Mihail Gorbaciov pentru păstrarea colosului imperial.

În primul rînd, prin reafirmarea de către o ţară nedreptăţită la Conferinţa de pace de la Paris a frontierelor stabilite în cadrul acesteia. U.R.S.S. are astfel un argument forte împotriva altor tentative de rediscutare a hotarelor sale.

În al doilea rînd, dintre toate republicile care contestă la ora actuală controlul Centrului, Moldova e cea mai periculoasă. Rupte din teritoriul U.R.S.S., statele baltice ar urma să rămînă singure. Dificil de presupus că se vor putea descurca atît de uşor în plan economic şi chiar în cel al relaţiilor internaţionale. Desprinsă de Uniunea Sovietică, Moldova s-ar integra imediat în ansamblul social-politic-economic al unei ţări mai mari, existente deja. S-ar petrece un lucru asemănător cu alipirea R.D.G.-ului la R.F.G. Prin semnarea de către România a unui Tratat care consfinţeşte apartenenţa la U.R.S.S. a Republicii Moldova, conducerea sovietică poate respira uşurată.

Desprinderea acestei republici de U.R.S.S. e acum practic imposibilă. Pericolul, marele pericol al începutului de dezintegrare a trecut. Aşadar, Uniunea Sovietică avea un interes vital în semnarea cît mai grabnică a Tratatului. Se pune o întrebare firească:

Ce interes avea România să răspundă prompt acestei dorinţe a U.R.S.S.?

Uniunea Sovietică are numai de cîştigat din încheierea grabnică a acestui document.

Dar România ce a avut de cîştigat?

Ce a cîştigat, de fapt?

Din cîte se poate vedea, mergînd la Moscova, domnul Ion lliescu a cedat în toate posibilele probleme litigioase. A renunţat la Basarabia şi la Bucovina. A renunţat la înapoierea Tezaurului. A renunţat şi la Insula Şerpilor. A renunţat la tot.

În schimbul a ce?

Sau, poate, mai bine ar fi să ne întrebăm: de ce?

Cu ce s-a întors de la Moscova pentru poporul român domnul preşedinte?

Ce ne-a oferit Gorbaciov pentru imensul serviciu adus?

Răspunsuri exacte la aceste întrebări sînt greu de găsit acum. Transparenţa Puterii, mai ales în chestiuni de maxim interes naţional, e încă doar o nostalgie a presei noastre libere.

Dar chiar în condiţii de perfectă democraţie ar fi dificil de aflat dedesubturile unei astfel de înţelegeri la cel mai înalt nivel.

S-a întors serviciul făcut de sovietici lui Ion Iliescu în decembrie 1989?

În absenţa unor răspunsuri exacte, ne rămîn ipotezele.

O ipoteză ar fi aceea că, prin acest tratat, România n-a cîstigat nimic. Noua cedare a Basarabiei şi a Bucovinei e un simplu cadou făcut lui Mihail Gorbaciov de către actuala conducere a României, de către domnul Ion Iliescu, în special. Această ciudată bunăvoinţă a unui şef de stat s-ar putea explica în primul rînd prin obsesia – perfect justificată – a conducerii româneşti de a ieşi din izolarea internaţională. Prin ambiţia preşedintelui Ion lliescu de a convinge pe plan intern de succesele sale pe plan internaţional. Refuzat în Vest, preşedintele se îndreaptă, în mod normal, către Est.

Ciudata bunăvoinţă a domnului Ion lliescu şi-ar putea găsi şi o explicaţie mult mai neliniştitoare.

N-ar fi exclus să aflăm în ea o dezlegare neaşteptată a multor enigme ale evenimentelor din decembrie 1989. Ceauşescu dădea semne că vrea să tragă concluzii practice din anularea teoretică a Pactului Molotov-Ribbentrop. Aceasta i-a adus căderea. Să fi înţeles succesorul lui că greşeala nu trebuie repetată? Să fi ajuns chiar la o înţelegere secretă cu sovieticii? Înţelegere în urma căreia domnul Ion lliescu ajunge la putere in schimbul unei atitudini mult mai binevoitoare decît a lui Ceauşescu în chestiunea Basarabiei? Să fi venit momentul ca serviciul făcut în decembrie 1989 să fie întors tovarăşilor sovietici?

A doua ipoteză ar fi aceea că din semnarea tratatului România a cîstigat unele lucruri vitale pentru situaţia sa de la ora actuală. Ca, de exemplu, garantarea graniţei de Vest. Printr-o înţelegere secretă şi nu prin raţionamentul că o acceptare de către URS.S. a graniţelor stabilite la Paris în 1947 înseamnă automat şi respectarea de către Ungaria a graniţelor cu România. Ceea ce ne-ar da posibilitatea să privim cu mult mai multă relaxare agitaţia iredentismului maghiar. Sau, de exemplu, sporirea fluxului de materii prime dinspre U.R.S.S., condiţie definitorie pentru succesul tranziţiei la economia de piaţă şi chiar pentru cel al procesului de democratizare. Logica ne îndeamnă către această a doua ipoteză. Oricît de ahtiaţi de putere ar fi nişte conducători, ei nu-şi pot permite să joace o ţară la ruletă.

Indiferent de răspunsurile care pot fi date la întrebările de mai sus, rămîne inacceptabil felul în care a fost prezentat poporului român un act de însemnătatea ieşită din comun a semnării Tratatului cu U.R.S.S. Pentru orice fleac, preşedintele Bush se adresează poporului american prin televiziune, explicîndu-şi poziţia, încercînd să lămurească opinia publică. Într-o problemă de maxim interes naţional cum e renunţarea la Basarabia şi Bucovina, preşedintele Ion Iliescu n-a catadicsit să se adreseze poporului român. Să-şi justifice gestul de a merge la Moscova. Să ne convingă că nu se putea altfel. Să ne arate ce s-a cîştigat şi ce s-a pierdut prin vînzarea Basarabiei. Ba mai mult, domnia sa şi-a arătat o anume iritare faţă de întrebările neliniştite ale presei în legătura cu graba de a semna acest Tratat cu U.R.S.S. Această greu de explicat ezitare a lămuririi poporului român, ca şi faptul că documentul a fost pregătit şi semnat în viteză, ba chiar pe furiş, sporesc şi mai mult îngrijorările în legătură cu adevăratele semnificaţii ale recentei călătorii la Moscova a preşedintelui Ion Iliescu.

P.S. La Conferinţa de presă, domnul Ion Iliescu a arătat că, ridicînd preşedintelui Gorbaciov chestiunea Tezaurului şi a Insulei Şerpilor, interlocutorul ar fi replicat că nu cunoaşte problema.

E ştiut însă că agenda convorbirilor la un asemenea nivel e stabilită minuţios dinainte. Dacă domnul Ion Iliescu a primit un asemenea răspuns, înseamnă că partea română nici nu s-a gîndit să includă pe lista problemelor de rezolvat restituirea Tezaurului şi a Insulei Şerpilor.

Replica preşedintelui Gorbaciov e o subtilă punere la punct a încălcării protocolului de către preşedintele român.

Întreaga scenă, uşor penibilă, ne dezvăluie, dacă mai era nevoie, atmosfera de amatorism, în care s-a pregătit Tratatul, dacă nu cea de vasalitate în care a fost semnat.

(Expres Magazin, 10 aprilie 1991)

Sursa: Blogul lui RONCEA

 
©2009 Jos comunismul! | by TNB