Problemele României cu Ucraina, de la Insula Şerpilor la minoritatea asuprită a Europei

Astăzi, se împlineşte un an de la Decizia istorică a Curţii de la Haga privind spaţiul maritim din zona Insulei Şerpilor, ocazie cu care diplomatul Bogdan Aurescu va lansa la Librăria Cărtureşti, la orele 18, lucrarea sa „Avanscena şi culisele Procesului de la Haga“. Din păcate, Curtea internaţională nu a judecat şi statutul Insulei Şerpilor, străvechi pământ românesc, obţinut prin rapt de către fosta U.R.S.S. şi preluat ilegal de către una din succesoarele fostei Uniuni Sovietice, actuala Ucraina. Şi aceasta nu este singura dispută care încinge relaţiile româno-ucrainene. Mai presus de toate, ar trebui să ardă însă problematica românilor din nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Basarabia istorică, Bugeacul, poate cea mai asuprită şi uitată minoritate din Europa la ora actuală. Ca atare, publicăm în exclusivitate pentru „Curentul“ câteva repere istoric-geografice privind Bucovina, Ţinuturile Herţa, Hotin, Bugeac şi Insula Şerpilor, inclusiv date aflate la zi, sintetizate într-un studiu mai special de reputatul prof. Univ. Dr. Traian Valentin Poncea.
Victor Roncea

Bucovina istorică - Evoluţie geopolitică

Bucovina istorică era, la data anexării ei de către Habsburgi, o parte constitutivă a Principatului Moldovei. Toponimul slav „Bucovina“ = „Ţara Fagilor“, preluat ulterior de către austrieci cu aceeaşi semnificaţie („Buchenland“), este atestat documentar pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a Moldovei din timpul lui Roman I (la 30 martie 1392). (...) Deşi trupele austriece au ocupat Bucovina încă din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, printr-o convenţie încheiată între Imperiul Habsburgic şi Sublima Poartă - sub a cărei suzeranitate se afla Moldova. Delimitarea graniţelor s-a perfectat prin Convenţia din 12 mai 1776. Timp de 12 ani (între 1774-1786), Bucovina s-a aflat sub administraţie militară austriacă, fiind condusă de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Spleny (1774-1778) şi Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).
Între anii 1786-1848, Bucovina a fost încorporată Galiţiei, drept cel de-al 19-lea cerc (Kreis). (...)
După revoluţia de la 1848-1849, împăratul Franz Joseph I a hotărât separarea Bucovinei de Galiţia, recunoscându-i autonomia prin Constituţia din 1849. În urma alegerilor din 1861, s-a constituit prima Dietă a Bucovinei, iar un an mai târziu, împăratul a acordat Marelui Ducat al Bucovinei stema proprie: bourul moldovenesc pe fond tricolor (roşu, albastru şi auriu). Cu prilejul proclamării monarhiei austro-ungare (1867), Bucovina a intrat în componenţa Cisleitaniei, depinzând direct de Viena, iar începând din anul 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rang de Mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei.
La 23 octombrie 1918, Adunarea Constituantă, convocată de Adunarea Naţională a Românilor, sub preşedinţia lui Iancu Flondor, a hotărât desprinderea Bucovinei de Austria şi Unirea cu Regatul României, lucru înfăptuit la 28 noiembrie acelaşi an, când Consiliul Naţional Român din Bucovina a votat cu o majoritate impresionantă de voturi unirea acestui străvechi pământ românesc (10.442 kmp) cu România, în graniţele sale istorice, de la Nistru până la Ceremuş şi Colacin.
La 28 iunie 1940, în urma ultimatumurilor sovietice şi ca urmare a aplicării în practică a prevederilor secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei (circa 6.000 kmp), împreună cu Ţinutul Herţa şi Basarabia au fost anexate de U.R.S.S.
Eliberate de Armata Română (iulie 1941-martie 1944), aceste teritorii vor fi reocupate de Armata Roşie şi înglobate în cadrul Uniunii Sovietice. Ulterior, Bucovina de Nord, Ţinuturile Herţa şi Hotin, precum şi Bugeacul, adică partea de sud a Basarabiei, la care, în anul 1948, va fi adăugată şi Insula Şerpilor, vor fi incluse în componenţa R.S.S. Ucrainene.
În prezent, Bucovina de Nord constituie o provincie a Ucrainei cunoscută sub numele de regiunea Cernăuţi, care cuprinde fostul judeţ Cernăuţi, părţi importante din judeţele Suceava şi Rădăuţi, judeţul Hotin şi Ţinutul Herţa. Suprafaţa totală a regiunii grupează 8.100 kmp (din care circa 6.000 kmp nordul Bucovinei), cu o populaţie de 940.801 de locuitori, din care românii, din cauza deportărilor, dislocărilor, refugierilor, execuţiilor sumare sau colonizărilor (prin imigrări) de elemente alogene, îndeosebi ucrainene sau rusofone, reprezintă doar 20%.

Evoluţia demografică a Bucovinei şi mistificările ucrainene

Schimbarea structurii etnice a populaţiei Bucovinei în perioada 1774-1918 se poate explica prin mai multe cauze, între care cea mai importantă a constituit-o migraţia - de fapt, atåt emigrările, cât mai ales imigrările în Bucovina, precum şi asimilările, deci deznaţionalizarea elementului autohton românesc.
(...) Bogăţiile Bucovinei au exercitat o atracţie deosebită şi asupra altor etnii, în special ruteni şi evrei. Referitor la colonizarea rutenilor, s-a scris mult pe această temă, formulându-se o serie de teze fără substrat ştiinţific, dar cu puternică implicare politică şi ideologică. Astfel, istoriografia sovietică şi, mai nou, cea ucraineană au bătut monedă pe apartenenţa întregii Moldove (prestatale) la Rusia kieveană, apoi la Principatul Haliciului care, în viziunea pseudoistoricilor de la Moscova, respectiv Kiev, s-ar fi întins până la Dunărea de Jos. (...) Mergând pe linia mistificării istorice, s-a ajuns la afirmaţia hilară după care Bucovina ar fi leagănul poporului ucrainean, în timp ce mănăstirile celebre de la Voroneţ, Arbore, Suceviţa, Moldoviţa, cu frescele lor, ar fi opera ucrainenilor (...).

Caracterul eminamente românesc al Bucovinei

În ceea ce priveşte hotarele Bucovinei istorice, apartenenţa ei la Principatul Moldovei şi caracterul eminamente românesc al locuitorilor săi sunt realităţi care nu pot fi negate decât de răuvoitori. (...) Compoziţia etnică a provinciei indică faptul că la data ocupării Bucovinei de către Habsburgi populaţia era preponderent românească, fapt recunoscut şi de autorităţile austriece în monografia oficială amintită anterior şi publicată în anul 1899: „După naţionalitate, majoritatea locuitorilor (în anul 1775, n.n.) aparţineau neamului românesc («rumänischer Volksstamm»)“.

Traian Valentin Poncea