Parintele Justin Parvu: “Nu lasa rusii Basarabia!”

Sursa: Roncea.ro

Eminescu despre alegerile din Basarabia: România în luptă cu panslavismul

România în luptă cu panslavismul

Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pamântului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să inainteze cu ele, şi nu voieşte să inainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.

Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.

De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a canta în ziua de Paşti “Hristos a inviat” în româneşte.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.

(Mihai Eminescu, România în luptă cu panslavismul, Timpul, iunie 1878)

“«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor.”

“Insuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele ruseşti.

Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de al tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpînirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.”

“Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.

(Timpul, 1 martie 1878)

«Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special si nu-i cerem decât ceea ce sântem in drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia incheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia in numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine si ale sale; ea pentru a implini mandatul Europei si pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.

Deci incă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata in numele nostru, căci n-am insărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.»

(Mihai Eminescu, (“Fără a prejudeca hotărârile adunărilor…”), Timpul, 28 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 42)

«Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o inapoi, drept din dreptul nostru şi pamânt din pământul nostru ? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România si aceeasi onoare nu cere respectarea conventiei iscalită ieri. Ciudată onoare intr-adevăr! Si pe ce se intemeiază acest point d’honneur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia ? Nu. Prin tratatul de Bucuresti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.

Napoleon era asupra intrării in Rusia şi trupele ruseşti se intorceau in marş forţat, in ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor.»

(Mihai Eminescu, (“In sfirsit vedem limpede…”), Timpul, 25 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 40-41)

«Cestiunea retrocedării Basarabiei cu incetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să cîştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.

Intelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sintem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei pretioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea in trăinicia poporului român.

In viaţa sa indelungată niciodata poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de romani sânt uniţi intr-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să impreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost insă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statoric, fiindcă are două temelii : conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

Dacă vom cîştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o crestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.

Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic !

Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a ramânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.

Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător.»

(Mihai Eminescu, (“Cestiunea retrocedarii…”), Timpul, 10 februarie 1878, in Opere, vol X, Ed. Academiei, 1989, p.46)

“Pe cata vreme Basarabia este in mainile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Caci, după cat dam noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de invins si a victoriilor repurtate la Cahul si Ismail, cam asta este intentia puternicului nostru vecin”.

“Drepturile noastre asupra intregii Basarabii sunt prea vechi si prea bine intemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvant de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de Paris. Basarabia intreaga a fost a noastra, pe cand Rusia nici nu se megiesa cu noi, Basarabia intreaga ni se cuvine, caci e pamant drept al nostru si cucerit cu plugul, aparat cu arma a fost de la inceputul veacului al patrusprezecelea inca si pana in veacul al nouasprezecelea.”.

(Mihai Eminescu – Opere)

Sursa:http://www.ziaristionline.ro

via Roncea.ro

Filmul documentar "Golgota Basarabiei". Adevarul despre comunismul sovietic de ocupatie.

Adevărat s-a cedat Basarabia?

Am lasat intentionat, fara alte adaugiri, titlul de mai sus, care produce frisoane oricarui roman, desi este vorba de un editorial scris de Ion Cristoiu in urma cu 20 de ani, la data semnarii primului Tratat al Puterii instalate dupa lovitura de stat din 1989, a “Frontului Salvarii Nationale”, care avea sa fie si ultimul Tratat din istoria existentei nefastei Uniunii a Republicilor Sovietice Socialiste. Un editorial valabil si azi, cu mici modificari onomastice. (Victor RONCEA)

Nimic nu e intamplator. Desi Petre Roman a fost primul sef de Guvern din lume care a recunoscut “independenta” Republicii Moldova, o inventie geopolitica stalinista, dupa semnatura pusa ulterior de blestemul Romaniei, Ion Iliescu, alaturi de cea a trilateralului Mihail Gorbaciov, Dumnezeu nu a vrut ca acest Tratat nenorocit sa fie ratificat, pentru a se consfinti oficial de catre romani raptul istoric al Pactului Hitler – Stalin. Ne-a mai dat o sansa: URSS s-a spulberat inainte ca Tratatul sa ajunga in Parlamentul Romaniei. Au mai trecut insa sase ani si tradarea a fost dusa aproape pana la capat de catre alt presedinte nevolnic al Romaniei mici: Emil Constantinescu, originar din Tighina, care a semnat la indemnul “tovarasei colonel” Zoe Petre si a ministrului de Externe Adrian Severin ticalosul Tratat cu Ucraina. Iar zilele trecute s-a completat barbaria si prin semnarea Tratatului de frontiera cu Republica Moldova, de catre ministrul Teodor A. E. Baconschi si premierul moldovean (asa-si zice el) Vladimir Filat, intr-o continuitate perfecta a Pactului amintit, daca tinem cont ca de data aceasta cei doi ministri s-au combinat intr-un gretos cocktail Molotov iar Ribbentrop a fost inlocuit cu brio de frau Merkel (Chiar ii credem pe nemti ca ne vor baga in Schengen si, pe deasupra, vor “rezolva” conflictul din Transnistria? In folosul cui?) Nu degeaba am facut acest pomelnic “romanesc” de mai sus. Toate persoanele implicate in aceste cedari ale Romaniei, dar absolut toate, au legaturi directe, de sange sau obedienta, cu marea putere rosie de la Rasarit. Intamplator?

Public asadar acest editorial din cartea lui Ion Cristoiu care reuneste articolele sale din anii ’90 – O lovitura de stat prost mascata – lucrare care se va lansa sambata, la ora 13, la Targul Gaudeamus. Este chiar o pagina de istorie, o istorie a tradarilor Romaniei, poate uitata de multi dintre politicienii guralivi de azi. De aceea, probabil, se si repeta. Pentru ca ce altceva decat o noua decadere a Romaniei este semnarea Tratatului de frontiera cu inventata Republica de peste Prut, un act contestat vehement chiar si de catre presedintele de la Chisinau, Mihai Ghimpu?! “Întreaga scenă, uşor penibilă, ne dezvăluie, dacă mai era nevoie, atmosfera de amatorism, în care s-a pregătit Tratatul, dacă nu cea de vasalitate în care a fost semnat”, concluziona Ion Cristoiu cu 20 de ani in urma privind actul murdar semnat de Romania cu URSS. Ce s-a modificat de atunci? Se pare ca doar cateva initiale: URSS s-a preschimbat in UE…

Nu ratati in curand aici: Cum analizele Ziua din ultimii zece ani se regasesc in relatarea geopolitica a lui George Friedman de la Stratfor despre Rusia si rolul Basarabiei la Marea Neagra, un interviu de azi cu Ion Cristoiu si doua editoriale-bomba de ieri: despre maresalul Ion Antonescu si rafuiala gazetarului cu raposatul rabin-sef Moses Rosen. Si, evident, dezvaluirea secretului lui Adrian Paunescu, alt originar din Basarabia. Pana atunci, ramane intrebarea:

Adevărat s-a cedat Basarabia?


S-a stabilit demult că elementele bisericeşti au un efect liniştitor, ba chiar narcotizant, asupra omului.

Acest adevăr explică, poate, de ce în atmosfera de ouă roşii, cîntări line şi lumînări transmise în direct de Televiziunea Română, într-un efort de a înlocui ideologia de partid cu ideologia bisericească, a trecut aproape neobservat unul dintre momentele stranii ale istoriei noastre postbelice:

Semnarea la Moscova a Tratatului de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie între România şi U.R.S.S.

De ce trebuie să apreciem astfel acest eveniment?

Foarte simplu.

Documentul, pregătit de o vizită anterioară a ministrului nostru de Externe, domnul Adrian Năstase, consfinţeşte frontiera dintre România şi U.R.S.S. stabilită prin Tratatul de pace de la Paris din 1947. Potrivit acestuia din urmă, raporturile teritoriale dintre tara noastră şi Uniunea Sovietică urmau a fi cele hotărîte prin ultimatumul sovietic din iulie 1940, consecinţă directă a Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939. De reamintit, dacă mai e nevoie, că Tratatul de pace de la Paris confirmă apartenenţa la U.R.S.S. a străvechilor teritorii româneşti, Basarabia şi Bucovina. Altfel spus nedreptatea istorică făcută României în urma înţelegerilor între cei doi mari dictatori ai Europei: Hitler şi Stalin.

Putem spune astfel că semnarea Tratatului cu U.R.S.S. în dimineaţa zilei de 5 aprilie 1991 reprezintă renunţarea oficială de către România la Basarabia şi Bucovina.

Sau, ca să fim mai exacţi, o nouă cedare a Basarabiei.

O abdicare de către întreaga ţară

Am fi nedrepţi dacă am pune exclusiv pe seama domnului Ion Iliescu povara acestui moment greu al istoriei noastre din ultimul timp. Gestul iscălirii de către mîna preşedintelui n-a fost decît supunerea la un protocol. Noua cedare a Basarabiei şi a Bucovinei cade în responsabilitatea întregi puteri de azi. Să nu uităm că Tratatul a fost pregătit de domnul Adrian Năstase, ministrul nostru de Externe. Executivul e astfel responsabil, alături de Instituţia prezidenţială, în realizarea acestui act greu de imaginat. Răspunzători sînt însă şi Parlamentul, şi toate forţele politice, şi presa care, cu cîteva mici excepţii (România liberă, Dreptatea) n-a tras din timp semnatul de alarmă asupra celor ce se pregăteau în culise.

Responsabili sîntem şi noi toţi.

Nu numai cei ce au votat la 20 mai 1990 Frontul Salvării Naţionale, dar şi cei care au optat pentru alte partide sau nu s-au prezentat la urne. Pentru că domnul Ion Iliescu ar fi ezitat să-şi pună semnătura pe un asemenea document dacă ar fi ştiut că îşi va ridica împotrivă întreaga societate românească. Din nefericire, chestiunea Basarabiei nu pare să fi depăşit în conştiinţa noastră colectivă momentul siropos al îmbrăţişărilor patetice, al podurilor de flori, al lirismului ieftin, al iniţiativelor culturale prăfuite.

Atinsă de o criză profundă, societatea românească n-are forţa de a se pronunţa ferm într-o chestiune de interes general, care depăşeşte interesele de moment. Energia noastră naţională s-a epuizat, pe vreo jumătate de secol, în revolta din decembrie 1989. Ce-a mai rămas din ea se consumă azi în eterna văicăreală cotidiană, în ieftine scandaluri de presă, în dispute balcanice. Trăim cu spaima în sîn la o eventuală pretenţie teritorială a Ungariei.

Cum s-ar crede că am putea sfida un colos de proporţiile Uniunii Sovietice?

Gestul de abdicare de la Moscova nu e numai al domnului Ion Iliescu.

El aparţine ţării întregi.

Păstrarea uriaşului colos făurit de Stalin

Polemizînd cu unii critici, preşedintele ţării a precizat că revendicarea Basarabiei şi Bucovinei de către România ar fi fost un act iresponsabil.

Sîntem întru totul de acord cu domnia sa. Problema teritoriilor de peste Prut trebuie judecată la rece. Luciditatea politică ne demonstrează limpede că a ridica în acest moment intern şi internaţional problema trecerii la România a Basarabiei şi Bucovinei ar fi sinonim cu un gest de sinucidere naţională. Desigur, sovieticii au declarat nul şi neavenit Pactul Ribbentrop-Molotov. De aici nu decurge însă în mod automat voinţa acestora de a trage şi consecinţele practice ale tezei teoretice.

Ceauşescu a cerut acest lucru la Congresul al XIV-lea. Pretenţia lui i-a grăbit prăbuşirea. E limpede că păstrarea uriaşului colos făurit de Stalin e obiectivul nr.1 al actualei conduceri sovietice. Desprinderea şi a unei neînsemnate bucăţi de teritoriu din moştenirea lăsată de înaintaşii comunişti ar însemna pentru Gorbaciov sfîrşitul politic, şi poate nu numai. Din punct de vedere economic şi social-politic, preşedintele sovietic poate face orice. El se poate avînta chiar în lupta pentru abolirea comunismului. În nici un caz el nu poate lăsa să se destrame Uniunea Sovietică. Sentimentul de mare imperiu domină istoria Rusiei. El e valabil şi acum. De acesta trebuie să ţină cont orice forţă politică, orice conducător, indiferent de viziunea sa asupra societăţii.

În acest context apare clar că revendicarea Basarabiei şi Bucovinei de către România ar fi declanşat din partea Moscovei o ostilitate greu de prevăzut în consecinţele sale concrete. Iritarea agenţiei TASS în faţa Moţiunii de protest a Convenţiei F.S.N. e un semnal destul de concludent. Mai mult ca sigur am fi asistat la o înteţire a activităţi iredentismului maghiar, Ungaria conturîndu-se în ultimii ani, in pofida declaraţilor sale prooccidentale, ca vîrf de lance al intereselor sovietice în Europa de Est. Cu un serviciu secret încropit în grabă, pe ruinele fostei instituţii, România e un teritoriu la discreţia agenţilor străini. Avînd posibilitatea să opereze aproape nestingherite în spaţiul nostru naţional, serviciile secrete străine ne-ar fi pricinuit multe bătăi de cap. Cine ştie ce momente aberante, imposibil de explicat în chip raţional, ne-ar fi aşteptat în perioada urmînd declaraţiei noastre de revendicare a teritoriilor de peste Prut!

Să adăugăm acestora şi un lucru la fel de important.

Din punct de vedere economic, depindem în continuare de materiile prime venite de la sovietici. Revendicarea Basarabiei ar fi putut duce la o gîtuire a traficului dinspre U.R.S.S. Ceea ce ar fi adîncit pînă la proporţii uriaşe criza noastră economică şi ar fi pus la îndoială înseşi procesele pe care le parcurgem.

Revendicarea Basarabiei ar fi fost imposibilă şi prin raportare la contextul internaţional. Numeroase semne din ultimul timp ne demonstrează interesul Vestului pentru păstrarea colosului sovietic. Prezenţa lui James Baker la Moscova în chiar zilele referendumului unional a însemnat, în limbaj diplomatic, o aprobare de către S.U.A. a acţiunii puse la cale de U.R.S.S. Echivocul occidental în ce priveşte statele baltice e o dovadă lămuritoare. Dacă acestea, deşi sprijinite în S.U.A. de un puternic lobby, sînt mereu potolite în tentativele lor de independenţă, e dificil de presupus că Basarabia ar fi putut beneficia de vreo bunăvoinţă.

Nici pe planul intern al Basarabiei nu sînt condiţiile unei întoarceri la patria mamă. Istoria a operat pe acest teritoriu românesc mutaţii social-politice şi economice fundamentale. Politica de rusificare dusă de Moscova a adus aici, din altă parte, o populaţie numeroasă, din care provin marea majoritate a specialiştilor din diferite domenii.

În lupta împotriva conducerii actuale a Republicii Moldova, spectrul unirii cu România e un argument forte al rusofonilor.

Uşor de imaginat ce-ar face aceştia în cazul unei revendicări răspicate din partea României!

A cîştigat doar Uniunea Sovietică

Înţelegem, aşadar, că în actualul context intern şi internaţional, România nu-şi putea permite să ceară înapoi Basarabia şi Bucovina. Actualii conducători au fost constrînşi să amîne acest gest, întrutotul justificat la scara istoriei noastre naţionale. Nu înţelegem însă de ce s-au grăbit să renunţe definitiv, printr-un Tratat, la revendicarea străvechilor teritorii româneşti.

Înţelegem că au fost constrînşi să nu le ceară acum.

Au fost însă constrînşi să şi renunţe la ele în viitor?

Înţelegem că la semnarea acestui Tratat nu se putea pune problema ca Basarabia şi Bucovina să revină acolo unde le e locul: în hotarele României. Nu înţelegem însă de ce trebuia semnat în grabă acest Tratat. Mai ales că rezultă destul de limpede interesul părţii sovietice de a vedea iscălit cît mai repede un asemenea document. Aşa cum de altfel a evidenţiat si preşedintele Gorbaciov, tratatul cu România e primul dintr-o serie care urmează a fi încheiate cu fostele ţări socialiste. Conducerea sovietică are o nevoie vitală în adaptarea unor astfel de documente cu fostele aliate din Pactul de la Varşovia. Mihail Gorbaciov trebuie să demonstreze forţelor conservatoare din propria-i ţară că desfiinţarea Tratatului de la Varşovia nu înseamnă apariţia la graniţele U.R.S.S. a unor ţări adversare. Ba mai mult, el ţine să arate că, prin aceste noi înţelegeri cu fostele aliate, practic, Pactul de la Varşovia învie sub o formă mult mai adaptată vremurilor de azi.

Preşedintele sovietic repetă astfel în planul relaţiilor cu fostele ţări socialiste intenţiile din planul relaţiilor dintre Moscova şi republicile unionale. Conţinutul rămîne acelaşi. Se schimbă doar forma. Fostele aliate stau însă în expectativă. Unele îşi caută alianţe între ele sau în alte părţi ale Europei.

În acest context, încheierea tratatului cu România e o uriaşă victorie a preşedintelui Gorbaciov. Faptul că o ţară cu care U.R.S.S. are un diferend de frontieră a încheiat un Tratat de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie e o dovadă că politica sa faţă de Est a fost cum nu se poate mai înţeleaptă. Ca primă ţară care s-a grăbit să semneze acest Tratat dorit de sovietici, România poate servi drept exemplu celorlalte.

În acelaşi timp, prin consfinţirea apartenenţei la U.R.S.S. a Basarabiei şi Bucovinei, Tratatul joacă un rol însemnat şi în bătălia dusă de Mihail Gorbaciov pentru păstrarea colosului imperial.

În primul rînd, prin reafirmarea de către o ţară nedreptăţită la Conferinţa de pace de la Paris a frontierelor stabilite în cadrul acesteia. U.R.S.S. are astfel un argument forte împotriva altor tentative de rediscutare a hotarelor sale.

În al doilea rînd, dintre toate republicile care contestă la ora actuală controlul Centrului, Moldova e cea mai periculoasă. Rupte din teritoriul U.R.S.S., statele baltice ar urma să rămînă singure. Dificil de presupus că se vor putea descurca atît de uşor în plan economic şi chiar în cel al relaţiilor internaţionale. Desprinsă de Uniunea Sovietică, Moldova s-ar integra imediat în ansamblul social-politic-economic al unei ţări mai mari, existente deja. S-ar petrece un lucru asemănător cu alipirea R.D.G.-ului la R.F.G. Prin semnarea de către România a unui Tratat care consfinţeşte apartenenţa la U.R.S.S. a Republicii Moldova, conducerea sovietică poate respira uşurată.

Desprinderea acestei republici de U.R.S.S. e acum practic imposibilă. Pericolul, marele pericol al începutului de dezintegrare a trecut. Aşadar, Uniunea Sovietică avea un interes vital în semnarea cît mai grabnică a Tratatului. Se pune o întrebare firească:

Ce interes avea România să răspundă prompt acestei dorinţe a U.R.S.S.?

Uniunea Sovietică are numai de cîştigat din încheierea grabnică a acestui document.

Dar România ce a avut de cîştigat?

Ce a cîştigat, de fapt?

Din cîte se poate vedea, mergînd la Moscova, domnul Ion lliescu a cedat în toate posibilele probleme litigioase. A renunţat la Basarabia şi la Bucovina. A renunţat la înapoierea Tezaurului. A renunţat şi la Insula Şerpilor. A renunţat la tot.

În schimbul a ce?

Sau, poate, mai bine ar fi să ne întrebăm: de ce?

Cu ce s-a întors de la Moscova pentru poporul român domnul preşedinte?

Ce ne-a oferit Gorbaciov pentru imensul serviciu adus?

Răspunsuri exacte la aceste întrebări sînt greu de găsit acum. Transparenţa Puterii, mai ales în chestiuni de maxim interes naţional, e încă doar o nostalgie a presei noastre libere.

Dar chiar în condiţii de perfectă democraţie ar fi dificil de aflat dedesubturile unei astfel de înţelegeri la cel mai înalt nivel.

S-a întors serviciul făcut de sovietici lui Ion Iliescu în decembrie 1989?

În absenţa unor răspunsuri exacte, ne rămîn ipotezele.

O ipoteză ar fi aceea că, prin acest tratat, România n-a cîstigat nimic. Noua cedare a Basarabiei şi a Bucovinei e un simplu cadou făcut lui Mihail Gorbaciov de către actuala conducere a României, de către domnul Ion Iliescu, în special. Această ciudată bunăvoinţă a unui şef de stat s-ar putea explica în primul rînd prin obsesia – perfect justificată – a conducerii româneşti de a ieşi din izolarea internaţională. Prin ambiţia preşedintelui Ion lliescu de a convinge pe plan intern de succesele sale pe plan internaţional. Refuzat în Vest, preşedintele se îndreaptă, în mod normal, către Est.

Ciudata bunăvoinţă a domnului Ion lliescu şi-ar putea găsi şi o explicaţie mult mai neliniştitoare.

N-ar fi exclus să aflăm în ea o dezlegare neaşteptată a multor enigme ale evenimentelor din decembrie 1989. Ceauşescu dădea semne că vrea să tragă concluzii practice din anularea teoretică a Pactului Molotov-Ribbentrop. Aceasta i-a adus căderea. Să fi înţeles succesorul lui că greşeala nu trebuie repetată? Să fi ajuns chiar la o înţelegere secretă cu sovieticii? Înţelegere în urma căreia domnul Ion lliescu ajunge la putere in schimbul unei atitudini mult mai binevoitoare decît a lui Ceauşescu în chestiunea Basarabiei? Să fi venit momentul ca serviciul făcut în decembrie 1989 să fie întors tovarăşilor sovietici?

A doua ipoteză ar fi aceea că din semnarea tratatului România a cîstigat unele lucruri vitale pentru situaţia sa de la ora actuală. Ca, de exemplu, garantarea graniţei de Vest. Printr-o înţelegere secretă şi nu prin raţionamentul că o acceptare de către URS.S. a graniţelor stabilite la Paris în 1947 înseamnă automat şi respectarea de către Ungaria a graniţelor cu România. Ceea ce ne-ar da posibilitatea să privim cu mult mai multă relaxare agitaţia iredentismului maghiar. Sau, de exemplu, sporirea fluxului de materii prime dinspre U.R.S.S., condiţie definitorie pentru succesul tranziţiei la economia de piaţă şi chiar pentru cel al procesului de democratizare. Logica ne îndeamnă către această a doua ipoteză. Oricît de ahtiaţi de putere ar fi nişte conducători, ei nu-şi pot permite să joace o ţară la ruletă.

Indiferent de răspunsurile care pot fi date la întrebările de mai sus, rămîne inacceptabil felul în care a fost prezentat poporului român un act de însemnătatea ieşită din comun a semnării Tratatului cu U.R.S.S. Pentru orice fleac, preşedintele Bush se adresează poporului american prin televiziune, explicîndu-şi poziţia, încercînd să lămurească opinia publică. Într-o problemă de maxim interes naţional cum e renunţarea la Basarabia şi Bucovina, preşedintele Ion Iliescu n-a catadicsit să se adreseze poporului român. Să-şi justifice gestul de a merge la Moscova. Să ne convingă că nu se putea altfel. Să ne arate ce s-a cîştigat şi ce s-a pierdut prin vînzarea Basarabiei. Ba mai mult, domnia sa şi-a arătat o anume iritare faţă de întrebările neliniştite ale presei în legătura cu graba de a semna acest Tratat cu U.R.S.S. Această greu de explicat ezitare a lămuririi poporului român, ca şi faptul că documentul a fost pregătit şi semnat în viteză, ba chiar pe furiş, sporesc şi mai mult îngrijorările în legătură cu adevăratele semnificaţii ale recentei călătorii la Moscova a preşedintelui Ion Iliescu.

P.S. La Conferinţa de presă, domnul Ion Iliescu a arătat că, ridicînd preşedintelui Gorbaciov chestiunea Tezaurului şi a Insulei Şerpilor, interlocutorul ar fi replicat că nu cunoaşte problema.

E ştiut însă că agenda convorbirilor la un asemenea nivel e stabilită minuţios dinainte. Dacă domnul Ion Iliescu a primit un asemenea răspuns, înseamnă că partea română nici nu s-a gîndit să includă pe lista problemelor de rezolvat restituirea Tezaurului şi a Insulei Şerpilor.

Replica preşedintelui Gorbaciov e o subtilă punere la punct a încălcării protocolului de către preşedintele român.

Întreaga scenă, uşor penibilă, ne dezvăluie, dacă mai era nevoie, atmosfera de amatorism, în care s-a pregătit Tratatul, dacă nu cea de vasalitate în care a fost semnat.

(Expres Magazin, 10 aprilie 1991)

Sursa: Blogul lui RONCEA

“Mareata Rusie”, o imensa groapa de gunoi a KGB-istilor atei deghizati in “ortodocsi”. Misiunea Kuraev

Misiunea „misionarului” sau ce caută Kuraev în Moldova?

de Vlad Cubreacov

Interesul securiştilor pentru Biserică a sporit vădit în ultima vreme. Securistul nr. 1 din Moldova, Valeriu Pasat, a căzut subit în evlavie şi chiar dacă nu cunoaşte barem Crezul, s-a avântat să apere „bazele Ortodoxiei”, căpătuindu-se, cu această ocazie, cu un partid umanist de împrumut. Mai multe luni la rând, străzile Chişinăului, ale tuturor oraşelor din Republica Moldova şi drumurile naţionale şi raionale au fost împânzite cu panouri scumpe şi de mari dimensiuni cu portretele corifeilor Ortodoxiei: mitropolitul Vladimir Cantarean şi securistul Valeriu Pasat. Acest din urmă fapt a dovedit că şi reciproca e valabilă, adică şi Bisericii i se dă pe gust politica. Patriarhia de la Moscova, prin Departamentul său de Relaţii Externe Bisericeşti, ne-a anunţat că mitropolia sa din Republica Moldova este liberă să susţină orice partid îi pofteşte inima.

Am mai abordat acest subiect. Amintim titlul unui articol relevant de astă-primăvară: Filat + Pasat = Lucinschi. Arătam atunci, cu câteva luni înainte de lansarea oficială a lui Pasat în politică, cine şi cum este implicat în noul proiect şi că marele sforar este Lucinschi, de asemenea, maaare ortodox mare şi cel mai iubit şi mai preţuit, la Bucureşti, dintre basarabeni.

Dacă ar fi să reluăm subiectul, pentru a-l actualiza, acum ar trebui să rectificăm titlul articolului şi să spunem: Filat + Pasat + Kuraev = Lucinschi. Să vedem de ce anume. Şi, foarte pe scurt, cine este noul personaj din garnitură.

Iată omul şi „misionarul”

Aşadar, Andrei Veaceslavovici Kuraev este diacon în Patriarhia Moscovei. S-a născut la 15 februarie 1963 în Rusia, locuieşte oficial la Moscova. Şi-a petrecut o parte din copilărie la Praga, în Republica Socialistă Cehoslovacă, unde se aflau în misiune părinţii săi. În anii de şcoală a redactat revista „Ateist”. Şi-a făcut studiile la Universitatea de Stat din Moscova, la catedra de Ateism Ştiinţific din cadrul Facultăţii de Filosofie. A fost botezat în toamna anului 1982, la vârsta de aproape 20 de ani. Cunoaşte limba română, întrucât în perioada sovietică a fost trimis de Patriarhia Moscovei, cu acordul KGB, la studii teologice în România, unde a stat doi ani (asemeni actualului episcop Iustinian Ovcinnikov, fost de Tiraspol, şi trompetei de presă Dmitri Ciubaşenko (decorat de Mihai Ghimpu cu Ordinul Republicii), fost candidat pe listele PLDM, iar acum fruntaş al partidului lui Pasat). A fost o perioadă referent al Patriarhului Alexei al II-lea. Se află în cea mai mare parte a timpului, ca „misionar”, în cuprinsul Patriarhiei Georgiene, mai exact în Abhazia. Este adeptul soluţionării chestiunii cecene prin uz de forţă. A lansat noţiunea de „misiune agresivă” (agressivnoie missionerstvo – în rusă). În ultimul timp, face naveta între Moscova, Bucureşti, Chişinău şi Tiraspol. A conferenţiat la Universitatea Slavonă din Moldova. Este autorul manualului „Bazele culturii ortodoxe” şi un susţinător al proiectului lui Pasat de introducere în şcolile din Republica Moldova a cursului obligatoriu „Bazele Ortodoxiei”. Printre cei pe care îi frecventează se numără: ex-preşedintele Lucinschi, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, premierul Vladimir Filat, mitropolitul Vladimir Cantarean, episcopul Marchel Mihăiescu de la Bălţi, episcopul Sava Volkov de la Tiraspol, preacuviosul între cuvioşi Nicodim Vulpe, supranumit episcopabilul de Orhei, şi, evident, preaortodoxul între ortodocşi Valeriu Pasat şi – cine ar fi crezut? – ministrul Educaţiei şi Cercetării de la Bucureşti, Daniel Petru Funeriu (PD-L) (De urmarit! – nota mea). În această listă nu includem, chiar dacă ar fi interesant, persoanele din Abhazia cu care se are de bine diaconul Andrei Kuraev.

Oaspete nepoftit, dar des

Ca să înţelegem exact cât de mare este pasiunea misionară a diaconului Andrei Kuraev, este suficient să arătăm că, într-o lună şi jumătate de campanie preelectorală, acest atlet al pravoslaviei ruseşti a pogorât pe pământul Moldovei tocmai de patru ori: 24 septembrie, 1 octombrie, 11 octombrie şi în prima decată a lunii noiembrie. Aceste date sunt disponibile pe internet şi pot fi verificate de oricine ar fi interesat.

Pretexte, texte, subtexte şi contexte

Multă lume se tot întreabă de la o vreme, pe bună dreptate: ce caută „misionarul” sub acoperire Kuraev la Chişinău, Bucureşti şi Tiraspol? Care este scopul real şi misiunea acestui „misionar” în Republica Moldova şi în România? Ce mandat îndeplineşte? Cum se leagă pretextele lui misionare de textele pe care ni le serveşte, dar, mai ales, cum se leagă de subtextele şi contextele politice de la noi?

Dedesubturile proiectului din care face parte diaconul Kuraev sunt prea multe încât să putem găsi dintr-o dată răspuns la toate întrebările pe care ni le ridică în faţă. Totuşi, nu doar din curiozitatea intelectuală, ci dată fiind importanţa mizelor acestui proiect, să încercăm să dăm câteva răspunsuri. Pentru aceasta şi pentru a vedea legăturile dintre pretext, text, subtext şi context ne vom servi chiar de spusele „misionarului” nechemat şi de unele păreri deja exprimate de alţi observatori ai fenomenului religios din Republica Moldova la interferenţa lui cu politicul.

Kuraev + Filat + Pasat + Lucinschi

La 11 octombrie 2010, diaconul Kuraev ne anunţă pe blogul său că a avut o întâlnire cu premierul Vladimir Filat şi că aceasta a avut loc din iniţiativa premierului. Răspunzând unei replici a scriitorului şi călugărului Savatie Baştovoi, diaconul susţine: „Ei bine, şi anume pentru aceasta m-am întâlnit cu anticomunistul Filat şi la încheierea întâlnirii m-am pronunţat de bine despre Filat. Pentru aceasta l-am apărat pe mitropolitul Vladimir în sprijinul său acordat lui Valeriu Pasat (un alt politician anticomunist) cu ideea sa de predare a „bazelor ortodoxiei”.” Această polemică fusese deschisă pe marginea interviului „Chişinăul şi Tiraspolul ar putea deveni a cincea Romă”, acordat de diaconul Kuraev publicaţiei „Komsomolskaia pravda”.

O polemică interesantă

Polemica „de familie” dintre cei doi clerici ai Patriarhiei Moscovei ne-a servit, pe blogul lui Savatie Baştovoi, informaţii şi consideraţii interesante, pe care vă cerem permisiunea să le cităm integral, de vreme ce stau bine pe temelia adevărului şi sunt susceptibile de obiectivitate. Asta chiar dacă, în alte cazuri, nu subscriem ideilor acestui cleric şi ne-am îngăduit reproşuri în adresa lui.

Iată ce scrie Savatie Baştovoi: „Publicaţia „Nasha Abhazia” îl acuză pe diaconul Andrei Kuraev că ar fi agent al Securităţii ruse, îndeplinind misiuni în republicile care reprezintă un interes deosebit pentru Rusia.

„Amintim că protodiaconul Andrei Kuraev în prezent locuieşte în Abhazia, unde a fost trimis de Universitatea de Stat din Moscova pentru a preda în Universitatea din Abhazia, informează sursa abhază. De aici el se deplasează în republicile care prezintă un interes major pentru structurile de securitate ruseşti. Însăşi aflarea lui Kuraev în teritoriul ocupat al Georgiei fără acordul Bisericii Ortodoxe Georgiene este o încălcare a jurisdicţiei canonice a Bisericii Georgiene, însă Biserica Ortodoxă Rusă se îndreptăţeşte prin faptul că Kuraev nu a fost trimis de ea, ci se află în Abhazia pe linia Universităţii de Stat din Moscova. Cu toate acestea, nu există nici o îndoială că aflarea lui în regiunea ocupată are scopuri mult mai largi, urmărind anexarea ulterioară a regiunii”, conchide sursa abhază.

Situaţia aminteşte scandalul provocat zilele trecute la Chişinău de către misionarul nr. 1 al Patriarhiei Moscovei. Deplasându-se pe axa Moscova-Bucureşti-Chişinău-Tiraspol în scopuri ”private”, cum a declarat pentru presa moldovenească, protodiaconul Kuraev a decis să organizeze, în treacăt, şi o conferinţă la Academia Teologică din Chişinău. Dar mai întâi, pentru a-şi creşte audienţa, el a făcut declaraţii deşucheate la două televiziuni din Moldova, numind mai mulţi preoţi moldoveni ”sectanţi”, ”tâmpiţi”, ”führeri”, provocând prin aceasta un scandal care a sfârşit cu trageri de barbă. De la Chişinău, diaconul moscovit a plecat la Tiraspol, unde presa transnistreană l-a înfăţişat ca pe o jertfă a violenţei Chişinăului asupra unui publicist rus.

Declaraţiile sale în sprijinul unor lideri politici promoscoviţi, făcute în direct, misionarul moscovit le-a prezentat ca fiind conforme eticii bisericeşti, nevăzând în asta un act politic.

Protodiaconul Andrei Kuraev este autorul manualului ”Bazele culturii ortodoxe”, aprobat de Guvernul Federaţiei Ruse pentru a fi predat în şcoli. Misiunea sa în Moldova nu poate fi înţeleasă altfel decât o încercare de a răsturna hotărârea Guvernului Moldovei de a respinge proiectul clonă al lui Valeriu Pasat – ”Bazele Ortodoxiei” – în favoarea obiectului denumit simplu ”Religia”, după modelul român. În declaraţiile sale televizate de la Chişinău, diaconul moscovit a afirmat, în câteva rânduri, că un obiect cu denumirea ”Religia” este strict confesional şi ar putea îndreptăţi refuzul părinţilor de a-l accepta.

Va reuşi oare Kuraev şi cei care sunt în spatele lui să introducă Rusia în şcolile din Moldova în locul Religiei?”

Politică, geopolitică, panslavism, geospiritualitate?

Să revenim însă la oile noastre. Nimic nu ne-ar fi atras atenţia şi nu ne-ar fi supărat în toată povestea dacă diaconul Kuraev ar fi venit la Chişinău invitat de ierarhul promoscovit al locului, dacă ar fi avut binecuvântările de rigoare şi dacă s-ar fi limitat la cadrul bisericesc, ca un misionar exemplar şi fără rest, cum se pretinde. Aşa cum însă vizitele sale au scos la iveală mai mult legături politice decât bisericeşti, este bine să reţinem câteva detalii esenţiale pentru o înţelegere exactă a lucrurilor. Andrei Kuraev însuşi notează pe blogul său, în data de 7 noiembrie 2010, ce-şi programase pentru zilele următoare. Din însemnările sale succinte putem înţelege multe. El scrie: „Luni dimineaţă sper să fiu la slujbă la biserica Sfântul Dumitru (aceeaşi biserică pe care o frecventează cu regularitate Excelenţa Sa Marius Lazurca, ambasadorul plenipotenţiar şi extraordinar al României în Republica Moldova – nota noastră). Marţi, la ora 13, ţin cursul la Universitatea Slavonă din Moldova (organizator – preşedintele organizaţiei Russki Sobor, paroh al parohiei ortodoxe ruse Sfântul Dumitru din Chişinău). Mai sunt preconizate discuţii cu mitropolitul Vladimir, cu ambasadorul Federaţiei Ruse în Moldova, cu fostul preşedinte al Moldovei, Petru Lucinschi… şi, evident, cu presa”. Prea mult pentru un simplu şi nechemat de nimeni „misionar” ortodox cu viza de Moscova şi cu domiciliul de Abhazia! Includerea lui Petru Lucinschi în lista întâlnirilor programate/convenite este o dovadă că aceasta nu a fost singura întâlnire a celor doi. Într-o emisiune televizată din 9 noiembrie, diaconul Kuraev a declarat că s-a mai întâlnit la Chişinău, desigur foarte accidental, cu Petru Lucinschi, şi anume la un restaurant, unde fostul secretar II al CC al PC din RSS Tadjikă, tot el fostul secretar I al CC al PC din RSSM şi fost membru al Biroului Politic al PCUS, se desfăta în discuţii teologale „cu un călugăr tibetan”. Diaconul Kuraev a avut imprudenţa să mărturisească că se află într-o veche relaţie cu Petru Lucinschi, încă „de pe când Lucinschi era membru al Politbiroului CC al PCUS” şi participau împreună „la reuniunile moldovenilor de la Moscova”. Din tot ce a scris pe blogul său, a declarat public şi au remarcat observatorii atenţi ai vieţii bisericeşti şi politice din Republica Moldova, devine clar că diaconul Kuraev nu se află deloc întâmplător la Chişinău, Bălţi şi Tiraspol, că majoritatea zdrobitoare a celor cu care a intrat în contact sunt personaje din anturajul lui Petru Lucinschi şi că mandatul său este unul cu mult mai mult decât „misionar”.

Care este totuşi miza?

Mai multe voci din sânul Mitropoliei de obedienţă rusă de la noi susţin că vizitele nepoftitului diacon rus la Chişinău au o dublă miză: politică şi bisericească. Miza politică nu este greu să o întrezărim. Miza bisericească însă este mai greu de ghicit, dat fiind paravanul „misionar” în spatele căruia este bine dosită. Rumorile din sânul Bisericii ne fac să desluşim o misiune având ca obiectiv final scoaterea mitropolitului Vladimir Cantarean din scaun. Interesul Bisericii Ruse reclamă o schimbare la Chişinău, care să-i consolideze poziţiile. Astfel, devine clar de ce episcopul Iustinian Ovcinnikov de la Tiraspol a fost înlocuit anul trecut, fără ştirea celui mai autonom dintre autonomi, mitropolitul Vladimir Cantarean, cu episcopul Sava Volkov (cel responsabil de relaţia cu armata, miliţia şi structurile de forţă ale Rusiei), de ce „partida albastră” îl promovează atât de insistent pe „blagocinul” Nicodim/Ion Vulpe de Orhei în treapta arhierească, de ce episcopul Marchel Mihăiescu de la Bălţi (vechi prieten al lui Igor Smirnov) bate fără ştirea mitropolitului său cărările Moscovei cu treabă şi fără treabă, de ce diaconul Kuraev este alintatul presei bălţene de limbă rusă şi de ce mitropolitul Vladimir, cunoscând destule detalii ale acestui joc, ne-a arătat tuturor, spre surprinderea generală, o deschidere către Mitropolia Basarabiei. Poate peste o bucată de vreme mitropolitul Vladimir va ieşi la rampă şi ne va împărtăşi gândurile sale despre luptele intestine din Biserică şi despre mizele acestora. Deocamdată, putem susţine sigur că misiunea diaconului Kuraev în Republica Moldova ţine de interese largi, situate la confluenţa dintre politic şi bisericesc, eventual (aproape cert) dintre acestea două şi serviciile secrete. Unii au vorbit şi despre oculta masonică, dar aici nu avem nici un fel de dovezi, astfel încât, până la proba contrarie, punem aceste vorbe pe seama speculaţiilor gratuite.

Ce „misiune” face Kuraev cu politicienii?

Diaconul rus ne spune că Vladimir Filat l-a căutat şi l-a rugat să-i acorde privilegiul unei întâlniri „misionare”. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc. Guvernul nu ne-a oferit nici un fel de detalii despre respectiva întrevedere ferită de ochii lumii. Nu am fost fericiţi cu nici un comunicat de presă. Şi diaconul Kuraev a evitat cu multă grijă să ne spună ce discuţie de taină a purtat cu liberal-democratul nr. 1, fost soldat de grăniceri în trupele KGB. Diaconul rus nu ne-a spus nici despre ce a teologhisit la Chişinău cu Petru Lucinschi şi Valeriu Pasat, cu care este un bun şi vechi amic.

Încercând să reconstituim din detalii un tablou de ansamblu, ajungem la concluzia că diaconul Kuraev este un emisar politic, trimis în misiune în Republica Moldova. Aşa cum a fost trimis cu alte ocazii şi în Bielorusia, în regiunea georgiană Abhazia sau… la Bucureşti. Pe cine reprezintă Kuraev sau pe cine are în spate? Vom trăi şi vom vedea.

Vlad Cubreacov

Ziarul FLUX

Via: Roncea.ro

Se urca Basarabia pe cruce! Video Tudor Gheorghe (versuri de Adrian Paunescu)

Adrian Paunescu a murit. Batalia pentru România continuă! Sus, Române, sus! VIDEO LEŞE

Grigore Lese la ziua lui Adrian Paunescu

Vezi mai multe video din evenimente



Dumnezeu sa-l ierte!

SURSA: http://roncea.ro/

Miliardarul rus Alexander Lebedev inconjurat de trupele speciale OMON in propria banca din Moscova.

Fostul KGB-ist yoghin Alexander Lebedev, un “front” pentru afacerile necurate ale lui Gorbaciov, face in ultima perioada pe luptatorul anti-coruptie (vezi Video mai jos) si pe mogulul filantrop care “salveaza” presa britanica de la faliment. Un comando largit al trupelor speciale OMON a pus stapanire azi dimineata pe sediul bancii sale din Moscova, denumita dupa modelul american “Banca Rezervelor Nationale”. La ora aceasta se poarta negocieri intre “mascatii” Politiei si aghiotantii miliardarului, filtrate prin securistii care asigura paza mogulului. Jurnalistii adunati in numar mare la intrarea in banca nu au primit pana acum nici o informatie oficiala asupra scopului raidului. Aghiotantii lui Lebedev speculeaza implicarea in aceasta demonstratie de forta a fostului primar al Moscovei demis luna trecuta de presedintele Medvedev, milionarul Iuri Lujkov, impotriva caruia Lebedev a si candidat. Compania lui Lebedev, “Corporatia Rezervelor Nationale”, fondata dupa iesirea sa din SVR (pe romaneste SIE, succesoarea Directorului I al KGB – cum ar fi fosta DIE), detine un pachet semnificativ al actiunilor Gazprom, 26% din Iliusin si 28% din Aeroflot (al doilea actionar ca marime dupa stat), plus o parte importanta din cotidianul Novaya Gazeta, dupa cum se afirma pe site-ul sau. Ca orice KGB-ist respectabil, mogulul rus ajuta din greu biserica, spirjina bolnavii de cancer si concepe proiecte si initiative de dezvoltare nationala, dupa cum se sustine in biografia sa romantata. In timp ce ziarul britanic Guardian furnizeaza informatii pe larg, cotidianul mogulului din Marea Britanie, The Independent, se mentine rezervat iar cel de-al doilea ziar detinut de KGB-ist, Evening Standard, nici macar nu mentioneaza evenimentul. Reuters transmite o stire scurta insotita de patru fotografii, dintre care cea mai reusita este cea de mai jos. Voi reveni.

Sursa: www.roncea.ro

Victor Roncea: Trilaterala si alegerile din Moldova

Celebra organizaţie cu caracter discret, botezată de Zbigniew Brzezinski „Comisia Trilaterală" a avut, pentru prima oară de la fondarea ei, în 1973, un eveniment oficial în România. Reuniunea secţiunii europene a Trilateralei, desfăşurată sub auspiciile celui mai longeviv guvernator de bancă naţională din istorie, Mugur Isărescu, membru plin al Comisiei, s-a desfăşurat, ca de obicei, ferită de ochii „profanilor". Organizaţia, compusă din trei elemente continentale - America, Europa şi Asia -, are ambiţia, după cum se ştie, de a se considera un „guvern mondial din umbră" al „lumii civilizate". Ideologul şi cofondatorul Trilateralei alături de magnatul David Rockefeller, Zbigniew Brzezinski, fostul consilier pe probleme de securitate al preşedintelui american Jimmy Carter şi unul dintre artizanii instalării democratului Barack Obama la Casa Albă, este şi liantul dintre Trilaterală şi alte societăţi cu caracter similar, cum ar fi Clubul de la Roma, Grupul Bilderberg, Consiliul pentru Relaţii Externe (CRE) sau Comitetul celor 300. Scopurile acestor organizaţii pot fi sintetizate printr-un singur rând dintr-un mesaj adresat Trilateralei de către preşedintele Carter, la întâlnirea plenară anuală de la Tokio, din ianuarie 1977: „Cooperarea este esenţială nu numai celor trei regiuni ale noastre, ci şi în procesul global de obţinere a unei mult mai juste şi echitabile ordini mondiale". Sintagma „noua ordine mondială" a revenit apoi, regulat, în alocuţiunile tuturor preşedinţilor americani, până la Obama, cu toate că anii trec şi, în mod sigur, „noutatea" s-a cam învechit de-atunci. Dar au rămas ambiţiile.

Este de remarcat că în aceste organizaţii mondialiste întâlnim şi personaje cu renume internaţional care, aparent, se află în tabere opuse. De exemplu, stângistul Brzezinski croşetează viitorul lumii cu un strateg similar, cum ar fi Henry Kissinger, dar de „dreapta", ca fost consilier pe probleme de securitate al republicanului Richard Nixon. Mult mai interesant este că, împreună cu Samuel Huntington, autorul controversatei „linii Huntington", care desparte Transilvania de România, atât Kissinger cât şi Brzezinski pot fi consideraţi veritabili futurologi.
Brzezinski nu este străin de România. Dimpotrivă. El a fost un cunoscător al regimului ceauşist, chiar din interiorul lui, al reţelelor kominterniste păstrate în statele care au fost supuse sistemului comunist. Nici Trilaterala, ca organizaţie, nu este străină de România şi evoluţia ei. Fostul ofiţer de contraspionaj în DSS şi SRI, Stelian Octavian Andronic, un cunoscător al societăţilor secrete, mi-a declarat că este convins că Ceauşescu a fost lichidat, „exclus de pe scena istoriei", chiar de către Trilaterală. Colonelul susţine: „Informaţiile noastre au fost clare: în ianuarie 1989, reprezentanţii Trilateralei, America - Henry Kissinger, Europa - Valery Giscard d'Estaing, şi Asia - Yasuhiro Nakasone, s-au întâlnit la Moscova cu Mihail Gorbaciov. După care Gorbaciov, la ultima întâlnire cu Ceauşescu, i-a spus: „ne vedem în decembrie... dacă ne mai vedem!'". Totul este posibil.
Esenţa „manifestului" Trilateralei, compus de cele două reincarnări ale lui Karl Marx şi Friedrich Engels, respectiv Brzezinski şi Kissinger, este că „statul naţiune ca unitate fundamentală a vieţii umane organizate a încetat să mai fie principala forţă creatoare: Bănci Internaţionale şi corporaţii multinaţionale acţionează şi planifică în termeni ce sunt mult mai avansaţi decât conceptele politice ale statului naţiune." [nota: ibid.] Adevărat: dacă ne uităm pe lista membrilor Trilateralei, inclusiv a celor invitaţi la reuniunea de la Banca Naţională a României, vom observa numai conducători de astfel de instituţii.

Cum organizaţia se ocupă cu futurologia, discuţiile de la Bucureşti s-au concentrat asupra sorții micuţei republici Moldova, o parte din Basarabia istorică românească. La recepţia de la Cotroceni, preşedintele Băsescu şi-a axat întregul său discurs asupra viitorului Moldovei şi a regiunii Mării Negre, spaţii geopolitice şi geostrategice prezente în discursul său încă din noaptea alegerii sale drept şef al statului român, în 12 decembrie 2004, dacă nu mă înşel. Traian Băsescu a militat în faţa liderilor de la lumina lumânărilor din Palatul Cotroceni pentru integrarea Moldovei în UE în grupul ţărilor din Balcanii de Vest. Diferenţa pare să fie însă, că, în timp ce pentru Băsescu această strategie este o componentă a politicii externe naţionale, pentru membrii Comisiei Trilaterale, fideli „manifestului" „Erei Tehnotronice", interesele par să fie altele. În tot cazul, alegerile anticipate bat la uşa micuţei Moldove. Peste numai o lună vom şti dacă planurile de acasă sau de aiurea se potrivesc cu cele din târg, mai ales când târguşorul nostru se cam află în curtea unei puteri mondiale mai mari decât orice Trilaterală: „muma" Rusie.

Victor Roncea

Eminescu si Basarabia

Am răsfoit cărţi, ne-am folosit de munca altora, am adunat dovezi şi am arătat că poporul român niciodată nu a renunţat la drepturile sale asupra Basarabiei şi că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunţa.

Mihai Eminescu

Deşi Eminescu, ne încredinţa amicul Slavici, „privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată”, cu elan vizionar, de copleşitoare vitalitate intelectuală, îmbrăţişând durata lungă, negreşit că poetul-publicist se cheltuia agitatoric şi în imediat, asaltat de problemele prezentului. Or, dincolo de numitorul comun al existenţei romantice (desluşind o biografie-stas), lumea „de acasă” oferea o istorie particulară; ca întruchipare pilduitoare a românismului, cutreierat de un ethos înalt şi conectat frământatului timp românesc şi problemelor obşteşti, Eminescu a înţeles că e sortit să poarte „crucea unei misiuni”. Încât prin scrisul său, interesat de destinul neamului, cerceta pasional şi acribios geografia noastră etnică, definită memorabil ca „o insulă mereu roasă pe margini”.

Evident, problematica basarabeană nu îi era străină şi nu putea fi ignorată. Văzând în liderul liberal I. C. Brătianu un „agent al panslavismului”, Eminescu îl va socoti vinovat de pierderea Basarabiei şi va condamna vehement gestul trădător, îngăduind anexarea provinciei de către imperiul ţarist. Cum se apropia Congresul de la Berlin, angajatului „Timpul”-ui i s-a oferit, subit, o „vacanţă oltenească”, la moşia lui N. Mandrea de la Floreşti, sub pretextul traducerii unui prim volum din Tratatul lui Eudoxiu de Hurmuzachi (Fragmente zur Geschichte der Rumänen). Îndepărtat din redacţie (mai-iunie 1878), Eminescu a fost, pe moment, „potolit”. Dar studiul său Basarabia este un veritabil „memoriu politic” şi chestiunea a fost, sperăm, definitiv lămurită de D. Vatamaniuc, venerabilul editor evidenţiind adevărul politic al întâmplării. Conectat momentelor de tensiune diplomatică, Eminescu-gazetarul a ieşit mereu la rampă, nepregetând a sluji şi apăra fiinţa naţională. Fiindcă acest nume (Basarabia) „singur este o istorie întreagă”, scria poetul, retrocedarea provinciei fiind „o chestiune de existenţă pentru poporul român”. D. Vatamaniuc, oferind în Basarabia, pământ românesc un avizat comentariu al contextului, indicând acribios bibliografia izvoarelor, observa că studiul eminescian n-a avut, curios, ecou internaţional; nici măcar ziarul „Le Nord” n-a reacţionat. Totuşi acest amplu excurs istoric reprezintă un adevărat „testament”; iar publicistica eminesciană, uluitoare prin diversitate şi profunditate, confirmă spusele lui Călinescu, „divinul critic” notând că ea este „trainică literar tot atât cât poeziile”.

Basarabia, provincie ruptă din pământul românesc, a fost şi a rămas un subiect litigios şi un obiect de transfer în relaţiile cu marea vecină din Răsărit, în pofida unor momente de acalmie politică şi diplomatică. Chestiunea basarabeană devenise o problemă internaţională încă în veacul lui Eminescu şi pana poetului, cerând „mai mult simţ istoric”, n-a ostenit să denunţe raptul. Ea, îngropată sub pecetea unor tratate, mereu încălcate, fără a depăşi valoarea unor „terfeloage de hârtii” (cum scria marele poet), a constituit o preocupare statornică pentru gazetarul de la „Timpul”. Publicistul, angajat cu întreaga-i fiinţă să exprime „durerea românilor din toate ţările româneşti” (S. Mehedinţi), a făcut din editorialele sale o profesiune de credinţă şi a mutat discuţia din cancelariile diplomatice pe terenul realităţilor istorice. Fiindcă Europa de atunci (ca şi cea de azi) era neştiutoare. Or, pentru Eminescu, Basarabia însemna un nume care „ţipă sub condeiele ruseşti” şi protestul său, vehement şi argumentat, culminând în studiul Basarabia, a trezit îngrijorare chiar printre cei care diriguiau ziarul, considerând că inflamatul gazetar transformase „Timpul” într-un „organ personal al antipatiilor sale” (cf. I. A. Cantacuzino). De unde şi „exilul” oltenesc pe moşia lui N. Mandrea şi chiar ipoteza „sacrificării” sale. Dar nu vom stărui aici asupra culiselor, tentante şi tenebroase.

Cum la 1812, prin „actul oficial de cesiune”, provincia a fost dobândită de Rusia de la Poarta otomană (ignorându-se proprietarul legitim, adică Moldova), într-o schiţă a pomenitului studiu, găzduită în „Timpul” (1 martie 1878), cererea Rusiei va fi taxată drept „strigătoare la cer”. Dar marele vecin, aţâţat de pofte anexioniste, îşi pornise opera „emancipatoare”. Încât poetul, ironizând problema onoarei imperiale şi pretextul graniţelor naturale, convocate zgomotos ca argumente forte ale diplomaţiei ţariste, făcea constatarea amară că pentru unii, ignorând cu nonşalanţă Istoria, „Dumnezeu a făcut lumea la 1812”! Acest „petec de pământ”, avertiza poetul, nu are niciun echivalent; el este tăria noastră şi ni se cuvine! Cu „documentele în mână”, într-o argumentare strânsă şi cu o explicabilă înverşunare polemică, Eminescu invocă inflexibil dreptul nostru istoric. Argumentele morale, constată el, sunt de partea noastră. Basarabia, patria istorică, „e bucată din patria noastră străveche”; acest pământ „cucerit cu plugul” înseamnă chiar „misiunea noastră istorică”.

Dacă aşa stau lucrurile, singurul viitor legitim nu poate fi decât revenirea la patria-mamă. Această veche aspiraţie jugulată e, din păcate, departe de a se împlini. După „fatalul tratat de alianţă” de la Luţk (1711), când „nefericitul” D. Cantemir „nu s-a lăsat de moscali”, Basarabia – spuneam – a devenit obiect de transfer, obligată la o ciudată navetă istorică. Ce folos că un Mihail Bruhis, cel care părăsea în 1974 U.R.S.S.-ul, afirma neted că adevărul istoric este de partea României (vezi: Republica Moldova: Quo vadis?, Editura Papyrus, 1999, Tel Aviv)? Ce folos că suferinţa provinciei înstrăinate, beneficiind acum de o independenţă considerată de unii „năstruşnică”, e însoţită de o politică duplicitară, adâncind conştiinţa schizoidă? Republica Moldova fiinţează între două lumi, nota un analist: pe de o parte, îmbrăţişarea C.S.I.-ului „matern” (zicea Constantin Tănase), pe de altă parte, râvnita integrare europeană, hrănind iluzia că ar fi „luată în calcul”, într-o amânare sine die. Erupţiile moldovenismului au alterat conştiinţa naţională şi ne-au aruncat îndărăt în tunelul istoriei, într-o fază preunionistă, temporizând (nu doar din pricini interne) împlinirea unui ideal după care tânjim.

Campania eminesciană, întinsă pe mai mulţi ani, punea în evidenţă dreptul nostru de a fiinţa în graniţele naturale. El devenea un deranjant adevăr politic, sublinia cu temei D. Vatamaniuc. Duelul neîmblânzitului gazetar de la „Timpul” cu presa panslavistă, îndeosebi „Le Nord” şi „Viedomosti”, a îngrijorat până şi opoziţia conservatoare. Îndepărtat, „scos din joc”, trimis la Floreşti pentru a traduce din E. de Hurmuzachi, poetul a continuat a clama cu aceeaşi vigoare dreptul nostru istoric, nedreptatea ştirbirii fruntariilor, sperând neostoit că „bucata noastră de Basarabie” va reveni cândva la matcă. Fiindcă „a rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”, scria inclementul polemist. Iar frazele sale, vădind meşteşug retoric şi cheltuind chiar, din belşug, rafale sarcastice, aparţin unui ins avizat, a cărui pledoarie – prin acumulare savantă de probe şi ispita teatralizării demersului – ne permit să vorbim de o „profesionalizare a elocinţei” (Monica Spiridon).

Dar Eminescu deranjează şi azi, poate mai abitir, mai ales prin proza publicistică. Febra revizuirilor care bântuie prin cultura noastră nu-l putea ocoli pe scriitorul paradigmatic (Marin Mincu). Acelaşi critic se pronunţa ferm: rostul adevărat al revizuirilor este cel de a întări valoarea marilor scriitori. Nu e vorba însă de a-i scuti de ghilotina judecăţilor critice. Fanfaronada revizionistă, în aşteptarea „seismului mântuitor” (Gh. Grigurcu), încurajează, adeseori, o furie demolatoare, iscată de îndârjiri viscerale. Probabil că orice act detractor, cum se spune îndeobşte, ascunde o pizmă necenzurată; de unde graba unora de a propune gesturi iconoclaste, mistificări diletantiste, valorizări politice sau chiar tonul golănesc în lupta cu statuile. Evident că Eminescu, devenit – zic unii – o obsesie maladivă sau un mit obosit, nu putea fi sustras discuţiei. Uzanţele festiviste, şirul de elogii previzibile, „tonele de exegeză” (îndepărtându-ne, practic, de operă) cereau o relansare a interesului fără a suspecta orice aluzie critică drept blasfemie. Cei care se opintesc a cerceta cazul Eminescu ar trebui să abandoneze fie cultul primitiv, fie negativismul pueril, insolent, căzând în ceea ce M. Cimpoi numea, îndreptăţit, caragializarea receptării. Sub tirania clişeelor, provocând saţietate, transportând în contemporaneitate un Eminescu idolatrizat dar necitit, izbucneşte contagios, atras de voluptatea autoflagelării, atât de virilă la noi, mitul demitizării, spulberând legenda. Un aer proaspăt în exegeza eminesciană, revigorând-o, e oricând de dorit. Ea, pe de o parte, nu se împacă – se ştie – cu paralizia spiritului critic; dar, la cealaltă extremă, nici cu ispita zeflemelei. Şi, negreşit, nici cu „intelectualizarea profanării”, tendinţă în ascensiune, cum remarca George Anca, sau, şi mai grav, cu „renunţarea complice la problematica eminesciană”. Nu trebuie uitat că pe şantierul eminescologiei „Eminescu se naşte din Eminescu” (D. Vatamaniuc) şi gazetarul n-a folosit cerneală duplicitară.

Aşa fiind, recuperarea lui Eminescu ca proces neîncheiat (şi, practic, de neistovit) a cunoscut, repetat, fenomenul confiscării, transformând creaţia marelui poet – prin ajustări ideologice – într-o anexă propagandistică. Dacă acest corset ideologic sufoca opera, în Basarabia Eminescu a făcut posibilă „regăsirea ontologică” (Mihai Cimpoi). O cultură nouă, aşezată sub flamura triumfală a moldovenismului sovietic, a găsit, în replică, certitudinea identităţii tocmai în eminescianism. Recuperarea lui Eminescu, începută anevoios în 1954, a suportat numeroase şi inevitabile răstălmăciri (cazul A. Lupan, 1971). Dar pentru spaţiul basarabean eminescianismul a însemnat chiar românismul salvator. Acolo, traiectoria poetului, asigurând revitalizarea conştiinţei de sine (a unui neam), întemeiată pe credinţă şi limbă, obligă la o cercetare contextuală. Moldovenii din Est, scrie M. Cimpoi, s-au salvat prin Eminescu. Exponenţialitatea eminesciană a animat o cultură luptătoare. Reacţia de mitizare nu e doar explicabilă (chestionând contextul), ci şi justificată. Era nevoie pentru a rezista de un trecut poetizat şi de prezenţa unor figuri emblematice, tutelare: Eminescu şi Ştefan cel Mare. Eminescu a devenit „un hotar al conştiinţei” (Ion Druţă, 1970) şi, acceptându-i-se statutul de poet naţional, a fost garantul renaşterii culturale, zăgăzuită atâta vreme. Rolul lui de „biblie lucrătoare” (cum splendid scria M. Cimpoi) a îngăduit relansarea românismului cultural. Cruciada românismului, în acei ani de un „optimism nebun” (Th. Codreanu), s-a purtat sub flamură eminesciană. Lupta publicistică s-a hrănit din verbul eminescian.

Cu atât mai curios ni se pare sfatul (oferit într-un editorial al „României literare”, de N. Manolescu) de a reţine pentru uzul posterităţii „numai poezia”. Dreptul de a fi numai poet cenzurează nepermis un continent mirabil, aneantizând proza şi, îndeosebi, proza politică (gazetăria). Recomandarea nu e nouă. Să fie vorba de o frigiditate estetică (cum insinuează unii) sau de „rudimente de gândire politică” (Cr. Preda) ale unui romantic întârziat, venit dintr-o cultură minoră? Şi care, iată, legându-şi gloria de un destin vitreg în timpul vieţii şi roditor în posteritate, pendulează între convenţionalitatea elogiilor revărsate nemilos şi etichetele infamante, oferite nu mai puţin generos, trecându-i-se sub obroc o publicistică „mediocră”. Adevărul e că Poetul rămâne o prezenţă stânjenitoare şi, trebuie să recunoaştem, fără efecte concrete în istoria şi destinul nostru. Ideea Eminescu n-a avut, într-un secol caragialean, şi o funcţie modelatoare, pe măsura declarativismului sforăitor. Am fost în atâtea rânduri gata să ne despărţim de genialul poet numai pentru a nu supăra pe unii sau pe alţii, dovedind o obedienţă condamnabilă. Inflexibil, Eminescu este atipic şi incomodează. Înlăturarea lui prin acea „dublă sacrificare” (v. Theodor Codreanu, în volumul apărut la Braşov, Editura Serafimus, 1991, care produce – zicea D. Vatamaniuc – „argumente plauzibile”) pare, şi din punctul nostru de vedere, credibilă.

Literatura Basarabiei a stat, aşadar, din fericire, chiar în faza latenţelor, sub semnul lui Eminescu. Într-un context doctrinizat, deviind istoria neamului de la cursu-i firesc, ea s-a regăsit spectaculos după ce, ani în şir, şi-a tăinuit vlaga (M. Cimpoi) tocmai prin modelare arhetipală. Baladismul e un dat organic, scria acelaşi critic în Istoria sa („deschisă”). În pofida unor altoiuri, influenţe şi oscilaţii (v. „moşionologia”, cinematografierea epicului ş.a.), tot pasta arhaică şi limba cronicărească, în pofida grimaselor unor esteţi de ultimă oră, au salvat disputa dintre organicism şi eclectism, întreţinând, de fapt, o „confuzie diabolică” (aprecia criticul de la Chişinău). După ce a vehiculat ca simboluri centrale „lampa lui Ilici” sau „plugul”, îngrăşând, apoi, cu maculatura epocii, cimitirele literare, această literatură, sigilată de conformismul etnic (nota, cândva, E. Lovinescu), s-a reîntors, salvator, la naţionalismul istoric frecventând, cu frăgezimi aurorale, misticismul ţărănesc, pe filieră eminesciană. Că nu mai poate întârzia acolo, e altă chestiune. Dar pentru a rezista antiromânismului nu exista – atunci – altă cale.

Vitregia istoriei nu e o vorbă a „ficţionarilor” sau o invenţie a boemei. Să ne amintim şi de cuvintele lui Eliade care invoca aceeaşi vitregie pentru a înţelege destinul culturii româneşti. Replierea în mioritism şi defensivitate, chiar blamabilă, a îngăduit o înmugurire tainică. Reacţia stăpânilor, în acei ani duri, nu era doar anticulturală, ci violent antiromânească. Efectele propagandei, duse cu perfidie şi tenacitate, invocând bariera „moldovenismului”, se simt încă. Iată de ce, privind retrospectiv, M. Cimpoi vorbeşte despre o literatură a exilului; e drept, un exil interior. Basarabia a conservat, incredibil, un „românism în stare pură” (V. Horia), lăsând să circule subteran sevele autohtonismului. Povara destinului, „teroarea istoriei” au marcat, indiscutabil, imaginarul colectiv, dar au şi estompat, prin sovietizare totală şi control ideologic sever, conştiinţa înstrăinării, condiţia desţărării. Deşi par incompatibile, sentimentalismul de fond, secretând un iz romanţios-dulceag, şi eroismul rezistenţei au conlucrat în vederea integrării, redescoperind placenta: „mediul geopsihic matern”.

O problemă deschisă rămâne însă cea a valorizării. După ce a traversat infernul proletcultist şi a plătit tribut maniheismului de clasă, după ce a răspuns directivelor unionale şi republicane, trâmbiţând un optimism de comandă, renaşterea literară a Basarabiei va suporta tratamentul dur al selecţiei. Filtrul critic e nemilos. Dar el nu poate uita de grija contextualizării. Răspunzând – pe de o parte – imperativelor oficiale, literatura „moldovenească” s-a refugiat în tradiţionalismul programatic (ruralism, regionalism, conservatorism, polemism esopic) dovedindu-se – constată M. Cimpoi – o literatură „rizomică”, închisă în sine şi asigurând, printr-o serie fatală de compromisuri, supravieţuirea esteticului prin etnic şi cultural.

Mişcarea poeziei a urmat acelaşi grafic. Odată cu redeşteptarea naţională, politizarea liricii s-a înscris vectorului românismului. Era entuziasmului, împingând, sub presiunea istoriei, lirismul din zona intimismului înspre poezia agitatorică, s-a contaminat de neopaşoptism. Deşi eticheta e folosită azi depreciativ, se cuvine să reamintim că un poet în Basarabia era obligat „să fie un poet el cetăţii”. Iar ataşamentul faţă de tradiţie, alimentat de un conservatorism funciar, răspundea unui instinct de conservare. „Omul hotarelor” (S. Comoroşan), trăitor „la margini”, ne descoperă o altă lume. Şi homo cristianus (A. Mateevici), cu pusee de misticism, şi sufletul preontologic (M. Cimpoi) acuză senzaţia de neîmplinire. Aflaţi la margine, între două lumi, oamenii locului visează Centrul. El putea fi ispita slavă, observa M. Vulcănescu, atent la nota mistică, dar, mai degrabă, tropismul românesc, provincia oferind – după spusele lui G. Ibrăileanu – un „maximum de românism”. Disputa continuă. Departe de a fi un spaţiu mioritic, Basarabia ca lume deschisă, topind atâtea influenţe, a fost condamnată – din punctul de vedere al românităţii – la un prelungit exil interior.

Este de înţeles de ce, îndeptăţit, vorbim de o cultură „de rezistenţă” şi de miracolul basarabean. Deşi marcată de conştiinţa periferiei, spiritualitatea românească de aici s-a salvat prin centralitatea lui Eminescu. Sunt voci care deplâng acest establishment eminescian, considerând chiar – printr-o paralelă hilară – că mitul poetului a atins dimensiunile groteşti ale cultului ceauşist. Sau, dimpotrivă, acceptând că acest caz este o iscodire a politicului (cum pare a crede E. Lungu); n-am avea de cine-l apăra pe Eminescu, fiindcă „nu există demolatori”. Retrăgându-i competenţa universală şi infaibilitatea, el ar trebui repus în rândurile scriitorilor.

Evident. Doar că pentru o literatură subterană, poetocentrică, acuzând îndepărtarea de ţară sub bruiajul ideologic şi căutând vocaţia eticului sub pecetea înstrăinării, a infuziei elementului slav, Eminescu a fost chiar simbolul rezistenţei. Cu mult mai mult, aşadar, decât un nume de scriitor. Sub tăvălugul ideologic al moldovenismului sovietizant, mitizarea a fost reţeta salvatoare. Prin tradiţia fertilizantă pe care a vegheat-o, Poetul a făcut posibilă „regăsirea ontologică” (M. Cimpoi). Tradiţia, în acest caz, departe de a exercita o tutelă castratoare sau o „fraudare a percepţiei” (cum se rostesc voci alarmate), a îngăduit cruciada românismului. Am putea descoperi, din unghiul esteticii generaţioniste, o ciudată fluctuaţie a recepţiei, dincolo de avalanşa clişeelor didactice sau a jeturilor festiviste, paralizând spiritul critic. Observând că specificul naţional nu este „încremenit”, Em. Bucov descoperea „unele greşeli” şi pomenea de „hărdăul eminescian”. În câteva „notiţe” despre specificul naţional, V. Coroban (v. „Nistrul”, nr. 2/1959, p. 117-126), după ce glorifica „înflorirea de azi” a literaturii sovietice moldoveneşti sub influenţa literaturii popoarelor sovietice şi nota că izolaţionismul ar fi moartea culturii, preciza sec că literatura moldovenească s-a dezvoltat „în legătură nemijlocită” cu cea română. A urmat o dură campanie de presă, inclusiv critici aspre pe linie de partid, V. Coroban fiind nevoit să extragă de aici „învăţăminte adânci” (v. „Cultura Moldovei”, 3 martie 1960, p. 2) şi să-şi toarne cenuşă în cap. Să reamintim însă că „recidivistul” (cum îl taxa într-un editorial „Moldova socialistă” din 13 martie 1960), bucurându-se de tristul renume de „oracol fals” şi acuzat de revizionism, pus la zid pentru „tratările greşite”, atingea „culmea profanaţiei”, ponegrindu-l pe Gorki ori negând influenţa unor scriitori ruşi asupra lui Eminescu. Ca să nu mai pomenim de articolul O prefaţă agramată (v. „Nistrul”, nr. 8/1959, p. 137-139) în care, comentând textul lui A.T. Borşci, V. Coroban denunţa erorile acestuia când vorbea de „nefasta influenţă apuseană” ori „dezmăţul antirus”. Interesantă ar fi şi incursiunea în spaţiul interbelic, veritabil „continent necunoscut” (Alex. Burlacu). Una peste alta, o polarizare a reacţiilor, chiar dacă disproporţionată, e deîndată izbitoare. Tras în formulele desuete ale patriotismului melodramatic, cultul pentru Eminescu a stârnit mânia contestatarilor. Frenezia demolatoare a mers până într-acolo încât ziarul cernăuţean „Ceas” îl numea un „geniu rău”. Să adăugăm că lui Eminescu i se refuză un monument la Cernăuţi, pentru că poetul „ar fi ucrainean şi nu merită”, opera sa fiind o „mediocră probă şcolărească” (cf. „Ceas”, nr. 39/17 septembrie 1999). În plus, prin tot ce a scris s-a străduit „să repună jugul românesc pe grumazul ţinutului”. Hulit de vecini, poetul e atacat şi acasă, începând cu acel faimos canonic Grama care, la 1891, credea că Eminescu n-a fost „nice barem poet”. Detractorii se iţesc în momentele tulburi şi fără să credem că antieminescianismul ar fi o linie exegetică în cultura noastră, beneficiind de continuitate, trebuie să observăm – sub presiunea faptelor – o îndesire a atacurilor în vremea din urmă. Om al altui veac, poetul ne-ar împiedica – cred unii – în cursa pentru integrare, lăsându-ne la porţile Europei.

Evident că exegeza trebuie să renunţe la tiparele obosite, primenindu-se. După cum nu poate agrea nici demagogia patriotardă, sub poleială encomiastică, risipită de aşa-zişii „apărători”. Sărbătorit „în exces” (Vitalie Ciobanu, vezi „Flux”, 21 ianuarie 2000: Ce facem din Eminescu?), el devine un poet festiv şi, vai, necunoscut! Elanul idolatru nu face casă bună cu spiritul critic, vital pentru metabolismul unei culturi. „Lustruindu-se” (cum zicea chiar poetul), panglicarii şi mititeii, fie ei adulatori sau denigratori, se îndepărtează tocmai de exigenţele eminesciene. Or, posteritatea lui Eminescu este o continuă provocare. Poetul trebuie să ni se dezvăluie de sub crusta encomioanelor; el trebuie, aşadar, citit şi nu fosilizat sau deformat. Cu Eminescu, Basarabia s-a întors acasă. Mircea Eliade, într-un Cuvânt înainte (Paris, septembrie 1949), scria: „El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român”. Din „copacul Eminescu” (cum a zis Blaga) apar mlădiţele altor generaţii. Nu e vorba aici de „prizonieratul mental” deplâns de unii analişti. Bineînţeles, un citat din Eminescu nu rezolvă problemele noastre. Dar măcar să luăm aminte la acuitatea şi actualitatea unor observaţii, recunoscând – alături de Noica – eminescianismul ca măsură a fiinţei româneşti. Ca idealitate, mai exact, sperând că nu ne vom mai adăposti sub zisa costiniană a omului „subt vremi”. Chiar dacă luptele politice nu se vor domoli, chiar dacă – întreţinut şi aţâţat de carenţele informaţionale – curentul moldovenesc încă va dăinui, opunându-se zgomotos românismului, revigorarea culturii naţionale este un proces în marş. Dar triumfalismul nu e sănătos şi, în această interminabilă „tranziţie fără Moise”, (D. Sandu), Eminescu va fi chemat, într-adevăr, „să ne judece…”. El, în întregia sa, rămâne, singur, un prilej de înmândrire (P. Creaţia), legitimându-ne şi răscumpărându-ne. În rest, vorba poetului: „Istoria cugetă, deşi încet, însă sigur şi just”.

Nădăjduim că istoria ne va da dreptate. Dar ea trebuie ajutată. Bine ar fi ca, urmându-l, să ne recunoaştem în modelul eminescian. Din păcate, România ca ţară dilematică, fără aderenţă la tendinţa eminesciană, întârzie să facă din Eminescu un „mit lucrător”. Ar fi păcat să ne trecem vremea visând să fim, dovedind o „idolatrie machiavelică” (C. Tănase), cu izbucniri ciclice de „nevroză patriotardă”, fără a ne activa. Prezenţa lui Eminescu în cultura română obligă. El ne invită, ca o somaţie istorică, să uităm umilinţa şi ploconirea pentru a ne rosti în deplinătate fiinţa naţională. Iar Basarabia, scria – parcă testamentar – netranzacţionarul gazetar, ni se cuvine fiind chiar „misia noastră istorică”. Ea ar trebui pregătită. Şi veritabilul liant rămâne cultura. Altminteri, avertiza tot Eminescu, „unirea politică e o nebunie”. Or, Eminescu reprezintă avangarda românismului cultural. Cu el alături, suntem îndreptăţiţi să credem că Unirea e pe aproape. Mai ales că genialul poet avea oroare de civilizaţia vorbelor.

Eminescu, concretizând conceptul globalizant al fiinţei naţionale, se exprimă ca românitate fundamentală, lucrând în specific (v. Aureliu Goci, În Europa fără Eminescu?, Postfaţă la vol. M. Eminescu, Poezii, Editura Gramar, Bucureşti, 1996. Antologie, prefaţă, postfaţă şi tabel cronologic de A.G.). Şi, pe bună dreptate, criticul se întreabă frisonat: putem intra în Europa fără Eminescu? Cel care a fost o summa a structurilor de rezistenţă a devenit acum un obstacol, un nume repudiabil? Prea obişnuiţi cu ratarea marilor ocazii ale istoriei, s-ar putea să-l acuzăm pentru neputinţele noastre tot pe marele poet. Şi dacă, obsesiv-deziderativ, invocăm integrarea europeană (făcând mai degrabă o risipă de vorbe), nu înţelegem pudoarea în a „ataca” chestiunea reintegrării. Cele două tendinţe nu se exclud, nu sunt şi nu pot fi în conflict. Şi doar aşa vom împlini porunca peste veacuri a spiritului nostru tutelar. Regăsirea naţională a românilor basarabeni a fost posibilă prin Eminescu.

Sub faldurile latinităţii orientale, făcând din Eminescu, spuneam, o „Biblie lucrătoare”, cruciada românismului a cunoscut un exploziv moment de efervescenţă naţională (1988-1989), încununată cu declararea independenţei (27 august 1991) şi legiferarea limbii române ca limbă de stat. Din păcate, marile victorii au fost compromise rapid prin paseism literar şi versatilitate politică (vezi Vitalie Ciobanu, Anatomia unui faliment geopolitic). Mersul „şontâcăit”, destinul „fără adresă” al Basarabiei se explică şi prin „inadecvarea la realitate” a intelectualităţii, scria acuzator V. Gârneţ (vezi Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate). Vinovăţia elitelor intelectuale e reală. Dar, în acelaşi timp, nu putem ignora sau minimaliza aportul scriitorimii în bătălia pentru limbă, istorie şi neam, vârful de lance fiind, desigur, Grigore Vieru. Cel care l-a descoperit întâmplător şi abia la facultate pe Eminescu, citindu-l „prin crăpătura băncii”; cel care, aflat în Ţară, citea tăbliţele interdictive din parcuri „ca nişte poeme frumoase”; cel care, de fapt, descoperise Ţara prin Eminescu şi venerând „lacrima limbii noastre” a risipit versuri memorabile Pentru Ea (adică „limba mamei”).

Apărând, la temperatura fanatismului, interesele neamului, acel „băiet cu talent” (cf. Iacob Negruzzi) şi-a dorit să spună adevărul întreg. Sub pana lui s-a coagulat doctrina politică naţională, făcând o „cestiune de căpetenie” din norma de dezvoltare a ţării. Firesc, mare cititor al presei, Eminescu a intrat în vâltoarea polemicilor, atras – nota un vechi editor – de „mirajul luptei în câmpul ziaristicei”. Cu simţ istoric treaz, elogiind vechimea dar şi putinţa unei dezvoltări normale, blamând – cu virulenţă pamfletară – influenţele bolnăvicioase, cu speranţă de îndreptare totuşi, pregătind marele viitor, gazetarul Eminescu a fost un „pesimist activ”. Speranţa nu trebuie nici azi îngropată. Bătălia pentru Basarabia continuă…

Bibliografie

1. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu – Viaţa (vol. 1), ediţie îngrijită de Dumitru Irimia; Cuvânt înainte de Dan Hăulică, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009.

2. Ioana Em. Petrescu, Eminescu – poet tragic, Editura Junimea, Iaşi, 1994.

3. Monica Spiridon, Mihai Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Editura Minerva, Bucureşti, 1994.

4. Monica Spiridon, Eminescu – proza jurnalistică, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003.

5. Ruxandra Cesereanu, Ultraconservatorul agresiv şi profetul mânios. Eminescu la Timpul, în Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

6. Vasile Ilinca, Stilul publicistic eminescian, Editura Universităţii Suceava, 2004; cu o prefaţă de Al. Andriescu.

7. D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu (1877-1883, 1888-1889), Editura Minerva, Bucureşti, 1996.

8. Mihai Eminescu, Basarabia – pământ românesc, samavolnic răpit, Antologie, prefaţă şi note de D. Vatamaniuc, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997.

9. M. Eminescu, Opera politică, vol. I (1870-1879), ediţie îngrijită de prof. I. Creţu, Cugetarea – Georgescu Delafras, f.a.

10. Adrian Dinu Rachieru, Bătălia pentru Basarabia, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Augusta, Timişoara, 2002.

articol dupa Adrian Dinu Rachieru

sursa: Revista Limba Română, Chisinău

Raport: TEROAREA COMUNISTA IN BASARABIA SI TRANSNISTRIA (I)

1. Represiunile politice din RASSM în anii 1937-1938.

Literatura de specialitate a abordat în câteva rânduri tematica represiunilor politice din anii 1937-1938 în RASSM. Dar pentru că, până nu demult, accesul la documentele secrete din Republica Moldova a fost inaccesibil, nu se ştie exact cum a decurs procesul de „judecare” şi condamnare a persoanelor arestate, de executare a sentinţelor, care a fost amploarea represiunilor etc. Anume aceste subiecte se vor afla în atenţia noastră în rândurile ce urmează.

„Duşmanii poporului” din RASSM - oameni nevinovaţi dar trecuţi în această categorie doar pentru că nu insuflau încredere „puterii sovietice” -, arestaţi în anii 1937-1938, au fost judecaţi de „troika specială” („osobaia troika”) – o instituţie sovietică extrajudiciară, constituită, de regulă, la nivel regional şi republican. Un rol aparte în declanşarea represiunilor în masă din 1937-1938 şi la constituirea „troicilor speciale” i-a revenit Plenarei CC a PC(b) din toată Uniunea, care s-a desfăşurat în perioada 23 februarie - 5 martie 1937. La acest for, I. Stalin a prezentat raportul „Cu privire la deficienţele lucrului de partid şi a acţiunilor de lichidare a troţkiştilor şi a altor ipocriţi” şi a cerut să fie identificaţi şi anihilaţi „diversioniştii”, „agenţii troţkişti”, „rămăşiţele claselor exploatatoare” şi, în general, toate tipurile de „duşmani ai poporului”, făcând referinţă şi la consecinţele „încercuirii capitaliste”. În paralel, a fost convocată şi Plenara CC al PC(b) din toată Uniunea din 3 martie 1937. Conform rezoluţiilor adoptate în baza raportului comisarului poporului al afacerilor interne al URSS, N. Ejov, „Lecţiile sabotajului, diversiunilor şi spionajului efectuat de agenţii japono-germano-troţkişti”, organele NKVD-ului au primit împuterniciri nelimitate în activitatea de lichidare a „agenţilor fascişti” şi „troţkişti”. La 2 iulie 1937 a fost adoptată Hotărârea Biroului Politic al CC al PC(b) din toată Uniunea „Cu privire la elementele antisovietice”, în conformitate cu care organelor de partid şi NKVD-ului local şi central li s-a cerut să înregistreze pe „toţi culacii şi criminalii” reîntorşi la baştină din închisori şi lagăre, iar cei mai periculoşi să fie arestaţi şi împuşcaţi prin intermediul „troicilor”. Persoanele mai puţin active, dar totuşi periculoase pentru regimul comunist, trebuiau să fie deportate. În cele din urmă, la 30 iulie 1937, N. Ejov a semnat ordinul de tristă amintire, nr. 00447, aprobat la 31 iulie de Biroul Politic al CC al PC(b) din URSS, „Cu privire la operaţiunea de reprimare a foştilor culaci, a infractorilor şi a altor elemente antisovietice”, care stabilea „ordinea, termenii, proporţiile represiunilor, componenţa troicilor regionale şi republicane”. De obicei, aceste „troici speciale” erau compuse dintr-un preşedinte – şeful local al Comisariatului Poporului al Afacerilor Interne (NKVD) şi din doi membri – primul secretar al comitetului regional sau republican de partid, procurorul regional sau republican. „Troicile” aveau împuterniciri nelimitate şi nu erau controlate de nimeni. De fapt, după cum reiese din ordinul 00447, ele trebuiau să se descotorosească rapid şi definitiv de toţi „duşmanii poporului” şi de toate „elementele antisovietice”, „criminale”. Victimele erau împărţite în două categorii: în prima intrau cei care trebuiau împuşcaţi imediat, în a doua – cei care trebuiau întemniţaţi sau internaţi în GULAG-uri. Pentru fiecare republică şi regiune din URSS erau stabilite „cote”, atât pentru cei care urmau să fie împuşcaţi, cât şi pentru cei ce urmau să fie internaţi în lagăre.

Constituirea, în 1937, a „troicilor speciale” a reprezentat o continuare şi o „dezvoltare” a activităţii diferitelor tipuri de „troici”, organizate în URSS încă din anul 1929 (prima „troikă” din cadrul organizaţiilor de partid bolşevice a fost formată în anul 1918) – „troika operaţională”, „troika judiciară”, „troika extraordinară”. În RASSM, „troicile” au început să activeze, probabil, din 1930, atunci când s-au operat primele deportări ale familiilor „culacilor”. Prin hotărârea Biroului Comitetului Moldovenesc Regional de Partid al PC(b) din Ucraina din 15 noiembrie 1933 „Cu privire la apropiatele deportări ale familiilor culăceşti”, în RASSM au fost formate „troici raionale” care aveau sarcina de a selecta familiile de culaci, care trebuiau deportate. Drept urmare a Hotărârii Biroului Politic al CC al PC(b) din toată Rusia din 17 noiembrie 1938 (nr. P 65/116), toate tipurile de „troici”, inclusiv cele speciale, au fost desfiinţate, iar dosarele acestor instituţii au fost transmise judecătoriilor sau Consiliului Special („Osoboie soveşcianie”) al NKVD din URSS.

În anii 1937-1938, perioada de vârf a „marii terori”, în URSS au fost arestaţi, fiind învinuiţi de comiterea „crimelor politice”, 1.575.259 de oameni. Dintre aceştia, 1.344.923 au fost condamnaţi: 681.692 – la moarte prin împuşcare, iar 663.231 – la închisoare sau internare în GULAG-uri. În perioada de activitate a „troicilor speciale” (august 1937 - noiembrie 1938), constituite în baza ordinului nr. 00447, în URSS au fost executate circa 386.798 de persoane, iar 389.070 au fost internate în lagăre de detenţie. Conform calculelor efectuate de S. A. Cropaciov, numărul total al celor supuşi represiunilor în baza ordinului nr. 00447 a fost de şase ori mai mare decât „cotele” planificate iniţial de la centru, iar al celor împuşcaţi – de opt ori. Suplimentarea numărului celor supuşi represiunilor se producea la iniţiativa conducătorilor locali ai NKVD, dar ei erau încurajaţi, în acest sens, de conducerea de la Moscova, care aproba prompt propunerile acestora de majorare a „cotelor”. De regulă, documentele care sancţionau amplificarea represiunilor erau semnate de N. Ejov şi erau coordonate cu Stalin.

Debutul activităţii „troicii speciale” din RASSM s-a produs la 10 august 1937. Preşedinte al primei şedinţe a „troicii”, după cum se stipulează în procesul-verbal nr. 1, a fost „tov. Rogol”, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului, membri – „tov. Todres”, secretar al comitetului regional de partid din RASSM al PC(b) din Ucraina, „tov. Kolod”, procuror interimar al RASSM, secretar – Pervuhin. „Troika” a examinat dosarul de urmărire penală nr. 38469, intentat de NKVD din RASSM „organizaţiei contrarevoluţionare, fasciste din coloniile germane ale raionului Grigoriopol, RASSM, care a desfăşurat o activitate intensă de luptă împotriva puterii sovietice”. Raportor pe marginea acestui caz a fost „tov. Zaiţev”, şeful secţiei III a Direcţiei Securităţii Statului. Au fost acuzate şi condamnate, în baza învinuirii sus-menţionate, 39 de persoane: 26 – la moarte prin împuşcare, 10 – la 10 ani de detenţie în „lagăre de corecţie prin muncă” (bine cunoscutele GULAG-uri), trei – la opt ani de detenţie în aceleaşi lagăre .

În anii 1937-1938, componenţa „troicii speciale” din RASSM a suportat modificări periodice. Pe parcursul anului 1937, preşedinţi ai acestei instituţii, după schimbarea „tov. Rogol” (a fost preşedinte doar primele două zile – pe data de 10 şi 11 august), au mai fost „tov. Prihodko”, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, căpitan al Direcţiei Securităţii Statului, şi „tov. Rivlin”, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului, iar în anul 1938, în afară de Rivlin, – „tov. Liutîi”, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului, şi „tov. Malîşev”, comisar adjunct al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului. După Todres, care a fost membru al “troicii”, doar pe data de 10 şi 11 august 1937, la 26 octombrie 1937 în această funcţie a fost numit Borisov, secretar al comitetului regional de partid din RASSM al PC (b) din Ucraina, care, împreună cu Kolod, procuror interimar al RASSM, şi-a păstrat calitatea de membru până la sfârşitul activităţii „troicii”. Între 11 august 1937 şi 11 martie 1938, secretar al „troicii” a fost Dokuţki, locotenent inferior al Direcţiei Securităţii Statului, înlocuit apoi de Melniciuk, locotenent inferior al Direcţiei Securităţii Statului, urmat, la rândul lui, de Ronis, inspector al secţiei speciale nr. 1 a NKVD din RASSM.

Conform documentelor, „troika specială” din RASSM s-a întrunit în circa 110 „şedinţe judiciare”, reflectate în 110 procese-verbale. Până în prezent au fost depistate şi cercetate 105 asemenea procese-verbale. Cifra totală a celor condamnaţi în perioada 10 august 1937 – noiembrie 1938, calculată în baza acestor date incomplete, este de 4.762 de persoane. Dintre acestea 3.497 (73,4%) au fost împuşcate, 1.252 (26,3%) au fost condamnate la cinci, opt şi, respectiv, zece ani de detenţie în aşa-zisele „lagăre de corecţie”, iar 13 (0,3%) au fost returnate pentru a fi reexaminate.

Acuzaţiile aduse celor împuşcaţi sau condamnaţi la muncă forţată în GULAG-uri reflectă esenţa represivă a doctrinei dezvoltate de Marx, Engels şi Lenin, bazată pe lupta ireconciliabilă dintre clasele şi categoriile „nobiliare” sau „burgheze” şi cele „proletare”, cât şi a politicii curente a instituţiilor de stat din URSS, întemeiată pe aceeaşi doctrină „marxistă” şi „leninistă”. Originea socială „burgheză”, statutul de „culac răsculăcit”, descendenţa din România şi Basarabia, întreţinerea contactelor cu rudele şi cunoscuţii din România sau din alte „ţări capitaliste” au servit drept capete de acuzare, indiferent dacă persoanele respective au săvârşit vreo infracţiune. Noţiunea de „fost culac” era în mod obligatoriu asociată celei de „calomniator”, „sabotor”, „diversionist”, „contrarevoluţionar”, „antisovietic” etc. În pofida formulărilor diferite a acuzaţiilor aduse celor condamnaţi de „troika specială” din RASSM – „defăimarea puterii sovietice” sau a „conducătorilor de partid” (inclusiv, a lui Stalin), „înfăptuirea agitaţiei contrarevoluţionare” sau doar „intenţii contrarevoluţionare”, „răspândirea dispoziţiilor defetiste”, „lăudarea duşmanilor poporului ce fuseseră împuşcaţi”, „rudenia cu cei deportaţi şi răsculăciţi”, „răspândirea ştirilor provocatoare cu privire la începerea războiului şi învingerea în acest război a URSS”, „întreţinerea legăturilor cu cei de peste hotare” etc. –, ele toate, în fond, se asemănau, având drept sursă atitudinea marxistă şi bolşevică faţă de diferenţele de clasă şi ideologice. În realitate, odată pusă în funcţiune, „maşina morţii” din URSS a ucis sau a mutilat vieţile multor oameni care nu aveau nimic în comun nici chiar cu percepţia bolşevică a „duşmanului” de clasă sau ideologic. În general, majoritatea celor căzuţi sub ghilotina bolşevică din considerente politice, indiferent de originea sau categoria socială din care făceau parte, au fost condamnaţi nu pentru crime reale, ci pentru infracţiuni inventate de autorităţile sovietice.

Dată fiind vecinătatea cu România, calificativul de „spion” era atribuit, de obicei, persoanelor originare din România şi Basarabia, dar şi celor provenite din alte ţări. Membrii „troicii” din RASSM îi acuzau, în 1938, pe „contrarevoluţionarii” şi „spionii români” de infracţiunile cele mai stupide, fapt ce denotă caracterul lor formal. Astfel, Teodor Caftan din s. Hlinaia, r-nul Slobozia, condamnat la 10 ani de GULAG, a fost învinuit, printre altele, de „dezorganizarea disciplinei în colhoz”; Petru Schiţenco din localitatea Slobozia, condamnat la împuşcare, – de „transmiterea materialelor... privind starea politică şi economică a colhozurilor”; Hariton Colomiiciuc din s. Jerebkovo, r-nul Ananiev, condamnat la 10 ani de GULAG, pentru „agitaţie împotriva candidaturilor propuse în Sovietul Suprem al RSSU şi RASSM” şi pentru încercarea de a „distruge urna de vot”; Mihail Lapşin din s. Pererâta, r-nul Dubăsari, condamnat la împuşcare pentru „colectarea şi transmiterea informaţiilor... privind dispoziţiile politice ale populaţiei”; Ion Jurja, originar din Basarabia, condamnat la împuşcare pentru „acte de sabotaj şi pentru subminarea programelor de învăţământ de la Institutul Agricol, pentru crearea unor condiţii materiale precare studenţilor” etc.

În paralel cu operaţiunea de lichidare a diverselor elemente „contrarevoluţionare” şi „antisovietice”, iniţiată în baza ordinului nr. 00447 din 30 iulie 1937, conducerea URSS a iniţiat, în august 1937 – noiembrie 1938, şi o serie de operaţiuni naţionale, orientate împotriva cetăţenilor străini şi sovietici din URSS, de diversă origine etnică. Este vorba de nemţi, polonezi, „harbini” (lucrători de la Calea Ferată Chineză de Răsărit, care, după ce aceasta a fost vândută în 1935, au revenit în URSS), români, letoni, estonieni, finlandezi, greci, iranieni, chinezi, bulgari, macedoneni etc.

Comunitatea reprezentanţilor acestor naţiuni era percepută de către conducerea URSS din acea perioadă drept un mediu favorabil pentru activitatea „spionilor şi colaboraţioniştilor”. În opinia lui Stalin, hotarul URSS constituia o „linie neîntreruptă a frontului”, de aceea toţi cei care îl traversau erau consideraţi „duşmani reali sau potenţiali”. Au fost arestaţi, în primul rând, cei care se ocupau de „organizarea relaţiilor externe, a căror ţară istorică reprezenta un pericol pentru URSS”. Potrivit propagandei sovietice, scopul principal al acestor represiuni din 1937-1938, efectuate în baza criteriului apartenenţei naţionale, era distrugerea, în ajunul războiului, a „coloanei a cincea” din URSS, a „bazei de spionaj şi diversiune” a ţărilor din „încercuirea capitalistă”.

Deşi operaţiunile naţionale au fost efectuate conform „liniilor” cu, practic, toate ţările din „încercuirea duşmănoasă”, totuşi, în opinia lui S. A. Cropaciov, nu „naţionalitatea a fost criteriul „infracţionalităţii”, ci locul de naştere sau existenţa oricărui tip de legătură cu acesta”. Naţionalitatea a servit doar „bază pentru suspiciuni”.

Conform documentelor de arhivă, în operaţiunea germană, declanşată încă în luna iulie 1937 la indicaţia lui Stalin, din cele 55.005 persoane condamnate, nemţii au constituit circa 37,7-38,3 mii. Cei mai mulţi oameni au fost condamnaţi în cadrul operaţiunii poloneze. Au fost arestaţi 143.810 oameni, condamnaţi – 139.835, împuşcaţi – 111.093 (79,44%), internaţi în lagăre – 28.742 (20,56%). În operaţiunea „harbină” au fost arestaţi 53.906 „spioni japonezi”. Până la 10 septembrie 1938, au fost examinate 17.851 de dosare ale „spionilor letoni”, 13.944 fiind împuşcaţi. În anii 1937-1938 au fost identificaţi 18.861 de „spioni letoni”.

În total, conform rapoartelor prezentate de NKVD, în operaţiunile declanşate împotriva cetăţenilor străini sau sovietici de diverse naţionalităţi din URSS au fost condamnaţi 335.513 oameni. 247.157 sau 73,66% dintre aceştia au fost împuşcaţi, iar 96.556 sau 26,34% – întemniţaţi sau internaţi în lagăre.

În 1937-1938, în cadrul operaţiunii „culăceşti”, efectuate în baza ordinului nr. 00447, şi al tuturor operaţiunilor naţionale, care au constituit aspecte ale politicii de lichidare a „rezistenţei antisovietice”, au fost arestaţi 1.114.110 oameni, dintre care 1.102.910 au fost condamnaţi. Numărul celor împuşcaţi a constituit 663.955 de persoane, iar al celor ajunşi în închisori şi lagăre – 485.626.

„Operaţiunea română” a început în contextul politic creat de represiunile declanşate împotriva „spionilor polonezi”. Astfel, la 17 august 1937 a fost emisă directiva NKVD privind răspândirea ordinului NKVD nr. 00485 din 11 august 1937, care demara „operaţiunea poloneză”, şi asupra „spionilor români” din RASSM. Conform directivei, trebuiau să fie arestaţi, în primul rând, „dezertorii şi emigranţii din România”.

Ordinul nr. 00485 preconiza crearea unui organ extrajudiciar special – „dvoika” –, constituit din comisarul afacerilor interne al URSS şi din procurorul URSS. În corespondenţa funcţionarilor Comisariatului Poporului al Afacerilor Interne din Kiev cu cei din instituţia respectivă din Tiraspol, „dvoika” era numită „Consiliu Special al NKVD din URSS” („Osoboie Soveşcianie pri NKVD SSSR”). Acest organ, însă, nu trebuie confundat cu Consiliul Special al NKVD, creat în 1934, alcătuit dintr-un număr mult mai mare de membri.

De asemenea, ordinul nr. 00485 prevedea o modalitate specifică de constituire a dosarelor penale, care erau asemănătoare unor albume. Examinarea dosarelor se efectua în contumacie, după listele „cusute” în „album”.

Arestările în cadrul „operaţiunii române” (întâlnim deseori termenul „operaţiune română” în corespondenţa membrilor „troicii” din RASSM cu funcţionarii Direcţiei Securităţii Statului de la Kiev şi Moscova) au început în luna august 1937, iar prima şedinţă de „judecată” a „dvoicii”, cu participarea lui N. Ejov, comisar al afacerilor interne din URSS, comisar general al securităţii statului, şi A. Vîşinski, procuror al URSS, s-a produs la 12 septembrie 1937.

Pentru a ne edifica asupra mecanismului de funcţionare a „dvoicii” şi de condamnare a victimelor arestate, vom examina în continuare materialele, luate aleatoriu, ale şedinţei din 8 octombrie 1937. În acea şedinţă, N. Ejov şi A. Vîşinski au examinat, conform procesului-verbal nr. 1, „materialele persoanelor acuzate de spionaj şi de activitate diversionistă în folosul României, prezentate de NKVD al RSS Ucrainene (referitoare la RASSM)”. Ei au dispus ca, din totalul de 139 de persoane condamnate, 125 să fie împuşcate, iar 14 – „internate pe 10 ani în lagăre de concentrare”.

În categoria celor condamnaţi la moarte prin împuşcare, găsim mai mulţi activişti de partid şi culturali din RASSM. Este vorba de I. Badeev, M. Baluh, A. Bihman, H. Bogopolski, N. Cabac, P. Chior, A. Dâmbul, K. Galiţki, N. Golub, Gh. Gordinski, I. Korcinski, D. Prestesco, Gr. Starîi, A. Stroev, S. Săteanu etc.

Totuşi, unii dintre aceştia au scăpat, pentru moment, de executare, deoarece a intervenit şeful securităţii din Kiev. Într-o adresă „strict secretă” („seria K”) din 11 octombrie 1937, nr. 108809, Leplevski, comisar al afacerilor interne din RSS Ucraineană, comisar al Securităţii de Stat de rangul II, îi comunica lui Rivlin, comisar adjunct al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Securităţii de Stat, aflat la Tiraspol, următoarele: „Expediindu-vă copia nr. 1 a procesului-verbal nr. 1 din 8 octombrie a.c. cu deciziile tov. Ejov, comisar al afacerilor interne din URSS, comisar general al Securităţii Statului, şi ale tov. Vîşinski, procuror al URSS, cu privire la lista compusă din 139 de persoane, acuzate de spionaj şi acţiuni diversioniste în avantajul României, prezentată vouă de către detaşamentul de grăniceri moldovenesc şi cel de la Râbniţa, propun să executaţi imediat sentinţa referitor la cei condamnaţi la împuşcare, cu excepţia a 18 oameni:

1. Badeev Iosif Isakovici

2. Bogopolski Haim Benţionovici

3. Verbiţki Semen Iosifovici

4. Golod Ovişii Ilici

5. Golub Nicolai Isaievici

6. Dimitriu Serghei Vasilievici

7. Chior Pavel Ivanovici

8. Crivorukov Ivan Nicolaevici

9. Meteliski Leonid Vladimirovici

10. Nemirovski Gheorghe Trofimovici

11. Popovici Grigore Grigorievici

12. Rechemciuc Evsei Timofeevici

13. Stroev Alexandr Ivanovici

14. Starîi – Borisov Grigore Ivanovici

15. Tacu Mihail Petrovici

16. Turcenko Vasilii Ivanovici

17. Fridman Zeliman Hunovici

18. Cervenakov Mihail Andreevici, care sunt judecaţi în cazuri instrumentate de Direcţia Securităţii Statului a NKVD din RSSU.

Raportaţi cu privire la executarea sentinţei, prezentând în Secţia nr. 8 a Direcţiei Securităţii Statului a NKVD din RSSU procesele-verbale şi dosarele de anchetă penală ale tuturor condamnaţilor, atât din categoria I, cât şi din categoria II.

Referitor la cei condamnaţi la internare în lagăre de concentrare o să vi se trimită suplimentar extrase din dispoziţiile Consiliului Special („Osoboie Soveşcianie”) al NKVD din URSS”.

Constatăm, aşadar, că o mare parte din cei care au ocupat funcţii importante în organele de partid şi de stat, în sistemul de învăţământ şi cel cultural, arestaţi odată cu declanşarea, în august 1937, a „operaţiunii române”, au fost anchetaţi şi supuşi represiunilor atât de Consiliul Special al NKVD din URSS („dvoika specială”), cât şi de Comisariatul Afacerilor Interne şi de Direcţia Securităţii Statului din RSSU.

La 13 octombrie 1937, în oraşul Tiraspol, a fost întocmit procesul-verbal care confirmă executarea a unui număr de 57 de persoane din cele 125 condamnate la moarte de către N. Ejov şi A. Vîşinski. Iată conţinutul documentului: „Noi, subsemnaţii, Nagornîi, şeful închisorii Direcţiei Securităţii Statului a NKVD din RSSU, colonel inferior al Direcţiei Securităţii Statului, Pervuhin, secretar – operativ al NKVD din RASSM, Docuţki, inspector interimar al secţiei nr. 8 a Direcţiei Securităţii Statului a NKVD din RASSM, colonel inferior al Direcţiei Securităţii Statului, au executat, în baza dispoziţiei nr. 108809 din 11 octombrie 1937 a tov. Leplevski, comisar al afacerilor interne din RSSU, comisar al Direcţiei Securităţii Statului de rangul II, în prezenţa tov. Rivlin, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, colonel superior al Direcţiei Securităţii Statului şi tov. Kolodii, procuror interimar din RASSM, sentinţele de condamnare la moarte prin împuşcare, pronunţate de tov. Ejov, comisar al afacerilor interne din URSS, comisar general al Securităţii Statului, şi tov. Vîşinski, procuror al URSS, în procesul-verbal nr. 1 din 8 octombrie 1937. Au fost împuşcaţi următorii condamnaţi”. Urmează lista celor 57 de persoane împuşcate. La 15 octombrie 1937, printr-un alt proces-verbal, funcţionarii respectivi din RASSM confirmau executarea sentinţei în cazul a încă 47 de persoane condamnate la moarte de Ejov şi Vîşinski la 8 octombrie 1937. Astfel, timp de o săptămână, cu excepţia celor 18 persoane a căror sentinţă a fost sistată la intervenţia funcţionarului sus-menţionat de la Kiev, şi a două persoane a căror sentinţă a fost comutată de către Ejov şi Vîşinski, toţi cei condamnaţi la moarte de Consiliul Special al NKVD din URSS în ziua de 8 octombrie 1937 au fost executaţi (105 persoane din cele 125).

Toate condamnările ulterioare s-au produs după scenariul descris mai sus. Consiliul Special sau „dvoika” lua deciziile în baza materialelor prezentate de NKVD-ul de la Kiev, care, la rândul lui, le primea de la NKVD-ul din RASSM. În acest sistem ierarhic din trei trepte, „troika specială” din RASSM constituia, pe de o parte, o instituţie autonomă care examina cazurile de „spionaj”, de „diversiuni”, de „antisovietism”, depistate printre populaţia din stânga Nistrului, iar, pe de altă parte, era un organ care executa deciziile luate de „dvoika” specială de la Moscova în cazurile persoanelor din RASSM, arestate în cadrul operaţiunii „române”.

În această fază a cercetărilor, nu cunoaştem numărul total al celor din RASSM care au fost arestaţi şi condamnaţi în cadrul operaţiunii „române” din URSS. Deocamdată au fost identificate 2.185 de persoane arestate. Din acest număr, 1.389 (63,6%) au fost condamnate la moarte prin împuşcare, 752 (34,4%) – la internare în GULAG-uri (majoritatea pe 10 ani), iar materialele a 44 de persoane (2%) au fost returnate pentru a fi cercetate suplimentar.

Din cele 2.185 de persoane, 2.019 sau 92,4 % au fost arestate, fiind învinuite de spionaj în favoarea României, iar 166 de persoane sau 7,6% au fost arestate, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul celorlalte operaţiuni naţionale, în baza ordinelor NKVD de reprimare a nemţilor, polonezilor, grecilor, bulgarilor (atunci când aceste documente au existat, desigur), ele fiind învinuite, respectiv, de spionaj în favoarea Germaniei, Poloniei, Greciei, Bulgariei. Astfel, de exemplu, 102 persoane au fost arestate şi condamnate în baza „ordinului NKVD nr. 00439 din 25 iulie 1937”, document care a declanşat operaţiunea „germană” şi reprimarea în masă a nemţilor din URSS; 38 de persoane au fost arestate în baza „ordinului NKVD nr. 00485 din 11 august 1937”, act care a dat startul operaţiunii de reprimare a polonezilor din URSS; cinci persoane au fost condamnate în baza „ordinului NKVD nr. 50215 din 11 decembrie 1937” cu privire la reprimarea grecilor. 21 de oameni de etnie bulgară, cei mai mulţi din s. Parcani, r-nul Tiraspol, au fost condamnaţi „pentru spionaj şi activitate diversionistă în folosul Bulgariei”.

Operaţiunea „română”, declanşată în RASSM, în baza directivei NKVD din 17 august 1937, s-a răspândit în curând asupra întregului teritoriu al Ucrainei, iar apoi şi asupra altor regiuni din URSS. În total, în cadrul operaţiunii „române” din URSS, au fost condamnaţi 8.292 de oameni: 5.439 (65,5%) – la moarte prin împuşcare, iar 2.863 (34,5%) – la internare în GULAG-uri.

În RASSM, conform unor date incomplete, în timpul operaţiunii de reprimare a „foştilor culaci” şi a „elementelor antisovietice”, demarate în baza ordinului NKVD nr. 00447 din 30 iulie 1937, şi a operaţiunii de reprimare a „spionilor români”, iniţiate în baza directivei NKVD din 17 august 1937, au fost arestate 6.947 de persoane: 4.886 (70,3%) au fost condamnate la împuşcare, 2.004 (28,9%) – la internare în GULAG-uri, iar dosarele a 57 (0,8%) de persoane au fost returnate pentru a fi reexaminate.

Aşadar, „duşmanii poporului” au fost arestaţi şi condamnaţi de către „troika” specială a NKVD din RASSM, în cadrul operaţiunii „culăceşti” din iulie 1937 şi noiembrie 1938 din URSS, şi de „dvoika” specială a NKVD din URSS, în cadrul operaţiunii „române”, efectuate în august 1937 - noiembrie 1938. Scopul acestor represiuni şi al acestor crime în masă din perioada de vârf a „marii terori” a fost lichidarea rivalilor politici ai lui Stalin, a heterodocşilor şi a oricărei opoziţii din URSS, consolidarea regimului totalitar comunist. Totodată, represiunile au constituit, după cum menţionează mulţi cercetători, o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea economiei sovietice, bazate pe munca neremunerată, de sclavi, a deţinuţilor. În plus, represiunile urmăreau distrugerea elitelor care contribuiseră, în anii ’20, la o anumită renaştere naţională. Stalin pregătea astfel terenul pentru o nouă elită ce urma să stea la baza relaţiilor inegale dintre naţiunile sovietice.

sursa: timpul.md, prin Biblioteca Moniei GUGU