Emil CONSTANTINIU, FLUX, Ediţia de Vineri, Nr.20113, din 28 ianuarie 2011 reprodus de Vlad Cubreacov
Informatia confirma ancheta Vladimir (Vlad) Filat, premierul Moldovei, recrut fruntas in trupele KGB. FOTO
Sursa: ZiaristiOnline
Se afișează postările cu eticheta KGB. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta KGB. Afișați toate postările
Ziaristi Online: Premierul Vlad Filat a recunoscut ca a servit in trupele KGB pe frontiera URSS. FOTO/VIDEO
Emil CONSTANTINIU, FLUX, Ediţia de Vineri, Nr.20113, din 28 ianuarie 2011 reprodus de Vlad Cubreacov
Informatia confirma ancheta Vladimir (Vlad) Filat, premierul Moldovei, recrut fruntas in trupele KGB. FOTO
Ziaristi Online: Vladimir (Vlad) Filat, premierul Moldovei, recrut fruntas in trupele KGB. FOTO
Se intampla in Guvernul Ciubuc (nu radeti, va rugam) sub presedintia lui Piotr Lucinschi, ultimul prim secretar al CC al PCUS din RSS Moldoveneasca, ulterior presedinte “democrat” si antiroman feroce (foto dreapta). Nascut in raionul Soroca, el este decorat pentru meritele sale antiromanesti si de colegul sau nascut la Tighina, dar presedinte la Bucuresti, pe numele lui de trista amintire Emil Constantinescu. De pe treptele privatizarii, tanarul Vlad(imir) Filat a urcat pe culmile politicii moldovenesti pana in ziua de azi. Insa, pana acum, intotdeauna, s-a pastrat o mica pata in biografia sa oficiala: serviciul sub care a servit “patria” sovietica. Il aflam azi: KGB.
Fotografia din timpul stagiului militar (foto sus, in deschidere) este publicata de Flux-ul de la Chisinau, constituind practic prima dovada concreta a unei informatii ce trebuia facuta publica, pana acum, chiar de catre politicianul moldovean. Acuzatia, altfel, nu este chiar noua. Ea a mai fost formulata in trecut de Preşedintele Asociaţiei „Pro Europa” de la Chişinău, Boris Asarov, care a declarat înca din 2008, in cadrul unei conferinţe de presă, că liderul Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM), Vladimir Filat, ar fi fost agent KGB şi trimis în România sub acoperirea de student la Universitatea „Al. I Cuza” din Iaşi. „Trebuie să menţionăm că numitul Vladimir Filat şi-a satisfăcut serviciul militar, în perioada dintre 8.05.1987 – 15.08.1989, la Sevastopol, în cadrul trupelor de grăniceri ale KGB-ului sovietic. După expirarea termenului de satisfacere a serviciului militar, Filat a efectuat un curs de instruire în şcoala specială a KGB din Galiţino, situată în regiunea Moscova. După absolvirea şcolii KGB din Galiţino şi susţinerea cu brio a unor examene riguroase şi a unor teste psihologice, Vladimir Filat a fost inclus în rândurile aşa-numitei „agenturi secrete” a KGB, iar în toamna anului 1990 a fost trimis în misiune în România, unde a fost plasat în rândurile studenţilor basarabeni din Iaşi şi, în acelaşi timp, pus să desfăşoare o amplă activitate economică. Totodată, în prezent, Vladimir Filat se află sub controlul total al ex-rezidentului Serviciului Federal de Securitate al Rusiei în România, Valeriu Pasat, ex-agent KGB, pregătit, ca şi Filat, pentru o amplă activitate sub acoperire în ţara vecină”, a specificat Asarov. Astazi apare si dovada. Sa speram ca este reala. Ramane ca premierul Republicii de la Chisinau sa infirme sau confirme aceste date. Tocmai pentru aceasta edificare, consideram ca este de interes public sa fie facuta cunoscuta informatia publicata de colegii de presa basarabeni.
Iata articolul Flux-ului de la Chisinau:
E adevărat: Filat a slujit în trupele KGB!
Biografia oficială a premierului Vladimir Filat ne anunţă că dumnealui şi-a satisfăcut, în anii 1987-1989, serviciul militar în termen. Aceeaşi informaţie este preluată de enciclopedia electronică Wikipedia. În nici una dintre biografiile primului ministru nu apare precizarea în ce trupe anume, adică în care gen de armă şi-a satisfăcut premierul nostru serviciul militar.
Ei bine, o fotografie mai veche, obţinută pe surse, postată recent pe reţeaua de socializare pe internet Facebook şi preluată de ziarul nostru, ni-l înfăţişează pe Vladimir Filat soldat în Armata Sovietică. Această fotografie spune mult şi multe de la sine.
Întâi, văzând acronimul rusesc „ПВ” („PV”) de pe epoleţi, înţelegem că genul de armă în care a servit domnul Filat patria sovietică a fost unul mai aparte. „PV” înseamnă „Pogranicinâie voiska”, adică „Trupele de grăniceri”. Este vorba, evident, despre Unităţile speciale ale Trupelor de grăniceri ale Comitetului Securităţii Statului (KGB) ale URSS, ca să redăm denumirea completă a genului de trupe în care premierul nostru a servit Uniunea Sovietică.
Faptul că a făcut parte, doi ani de zile, din trupele speciale ale KGB este ascuns cu multă grijă de premier şi de biografii săi bine plătiţi. Nimeni nu cunoaşte exact pe care anume segment al frontierei sovietice, în care anume unitate şi la care anume pichet de grăniceri s-a aflat în perioada respectivă bravul nostru soldat. Există însă voci care susţin că prima jumătate de an de serviciu în trupele KGB Vladimir Filat a petrecut-o în Crimeea, la Sevastopol, în ceea ce se numea pe timpuri „Simferopolski otread”, după care actualul nostru premier a fost repartizat în altă unitate. Uniforma sa din 1989 ne spune clar că nu este vorba de trupele maritime, ci de cele de infanterie ale KGB (în rusă – „suhoputnâie pogranvoiska KGB”).
În al doilea rând, Vladimir Filat nu numai că a slujit în trupele KGB, dar a şi fost un grănicer sovietic de valoare, remarcat de conducerea militară. Imediat după postarea fotografiei cu pricina pe internet, lumea s-a apucat să desluşească ce insigne şi distincţii sovietice strălucesc în pieptul bombat al falnicului grănicer KGB. Dat fiind că fotografia este alb-negru, la o rezoluţie proastă, de acum 21 de ani, această sarcină este mai complicată, dar nu imposibilă. De aceea, am încercat să clarificăm şi noi care au fost distincţiile grănicerului KGB, Filat, căci pentru care merite i-au fost acordate este, deocamdată, mai greu de aflat sau de precizat.
Aşadar, să le luăm pe rând. Distincţia de sus, în formă de medalie, este cea mai importantă dintre toate cele 5 decoraţii militare sovietice ale grănicerului nostru. Este vorba despre o distincţie a KGB, şi anume, distincţia „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri). Această distincţie, având gradele I şi II, a fost instituită la 8 aprilie 1969 de către Iuri Vladimirovici Andropov, prin Ordinul nr. 53 al KGB de pe lângă Sovietul de Miniştri al URSS. Regulamentul distincţiei şi descrierea acesteia au fost semnate de către general-colonelul Pavel Ivanovici Zârianov, şeful trupelor de grăniceri ale KGB. Având dimensiunile de 4 x 5 centimetri, distincţia pectorală „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri) reprezenta o stea cu cinci colţuri (pentagramă) pe fundalul unui nimb de raze. În centrul pentagramei este situat un scut cu imaginea profilului unui grănicer sovietic. Facem o paranteză aici pentru a arăta că scutul reprezintă o constantă în heraldica organelor NKVD, KGB, iar, mai nou, şi a Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova (SIS). De ambele laturi ale scutului apare inscripţionarea „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri), redată cu litere aurii. În spatele figurii grănicerului, în partea superioară a nimbului de raze este reprezentată imaginea unei borne de frontieră cu stema URSS. În partea inferioară a nimbului de raze este situat un scut mic pe care este redat gradul distincţiei. În conformitate cu punctul 2 al Regulamentului distincţiei, aceasta se acorda soldaţilor, matrozilor, sergenţilor şi subofiţerilor din trupele de grăniceri ale KGB „pentru serviciu militar exemplar în apărarea frontierelor de stat ale URSS, pentru abilităţi în reţinerea infractorilor la frontiera sovietică şi pentru manifestarea în aceste cazuri a curajului, perseverenţei, rezistenţei, a rezultatelor excelente în pregătirea politică şi militară şi pentru disciplină militară exemplară”. Distincţia este suspendată de o bandă verde, culoarea trupelor KGB, de altfel ca şi culoarea epoleţilor şi petliţelor purtate de militarii din aceste trupe. Şi aici nu facem nici un fel de aluzie la faptul că premierul Filat a insistat ca partidul său să-şi ia drept culoare distinctivă culoarea verde. Este, desigur, vorba de o simplă coincidenţă, nimic mai mult. Trebuie să mai precizăm că distincţia „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri) de gradul I se acorda personal de către şeful trupelor de grăniceri ale KGB. Cum a ajuns premierul nostru să primească în 1989 această distincţie din partea KGB şi pentru care merite concrete? Nu putem şti. Dar timpul va vărsa lumină, cu siguranţă, asupra acestei chestiuni şi atunci orice semn de întrebare se va spulbera.
Celelalte decoraţii din pieptul soldatului din trupele de grăniceri ale KGB sunt, evident, mai mici ca valoare, dar totuşi, de neneglijat. Bunăoară, „Starşii pogranicinik” v-ar spune ceva? Nu ne vom opri însă astăzi asupra lor. Vom reveni, poate, cu o altă ocazie la acest subiect. Este bine să le lăsăm şi cititorilor noştri libertatea să se pronunţe. Vom spune doar că cele trei distincţii, din rândul al doilea, sunt legate, de asemenea, de trupele KGB. Numai ultima insignă, din cel de-al treilea rând, este una sportivă.
Ei, iată că povestea premierului de culoarea epoleţilor trupelor KGB începe să devină mai interesantă. Şi mai desluşită. Nu de alta, dar multă lume nu înţelegea ce o fi avut oare în vedere, la 7 aprilie 2009, ziaristul Victor Roncea din Bucureşti când a spus verde, pe şleau, româneşte că nimic esenţial nu se schimbă la Chişinău, atâta doar că o mână de kaghebişti mai tineri îi înlocuieşte pe alţi kaghebişti mai bătrâni! Ce trist adevăr, nu-i aşa?
Emil CONSTANTINIU, FLUX
Preluat de la Ziaristi Online
“Mareata Rusie”, o imensa groapa de gunoi a KGB-istilor atei deghizati in “ortodocsi”. Misiunea Kuraev
Misiunea „misionarului” sau ce caută Kuraev în Moldova?
de Vlad Cubreacov
Interesul securiştilor pentru Biserică a sporit vădit în ultima vreme. Securistul nr. 1 din Moldova, Valeriu Pasat, a căzut subit în evlavie şi chiar dacă nu cunoaşte barem Crezul, s-a avântat să apere „bazele Ortodoxiei”, căpătuindu-se, cu această ocazie, cu un partid umanist de împrumut. Mai multe luni la rând, străzile Chişinăului, ale tuturor oraşelor din Republica Moldova şi drumurile naţionale şi raionale au fost împânzite cu panouri scumpe şi de mari dimensiuni cu portretele corifeilor Ortodoxiei: mitropolitul Vladimir Cantarean şi securistul Valeriu Pasat. Acest din urmă fapt a dovedit că şi reciproca e valabilă, adică şi Bisericii i se dă pe gust politica. Patriarhia de la Moscova, prin Departamentul său de Relaţii Externe Bisericeşti, ne-a anunţat că mitropolia sa din Republica Moldova este liberă să susţină orice partid îi pofteşte inima.
Am mai abordat acest subiect. Amintim titlul unui articol relevant de astă-primăvară: Filat + Pasat = Lucinschi. Arătam atunci, cu câteva luni înainte de lansarea oficială a lui Pasat în politică, cine şi cum este implicat în noul proiect şi că marele sforar este Lucinschi, de asemenea, maaare ortodox mare şi cel mai iubit şi mai preţuit, la Bucureşti, dintre basarabeni.
Dacă ar fi să reluăm subiectul, pentru a-l actualiza, acum ar trebui să rectificăm titlul articolului şi să spunem: Filat + Pasat + Kuraev = Lucinschi. Să vedem de ce anume. Şi, foarte pe scurt, cine este noul personaj din garnitură.
Iată omul şi „misionarul”
Aşadar, Andrei Veaceslavovici Kuraev este diacon în Patriarhia Moscovei. S-a născut la 15 februarie 1963 în Rusia, locuieşte oficial la Moscova. Şi-a petrecut o parte din copilărie la Praga, în Republica Socialistă Cehoslovacă, unde se aflau în misiune părinţii săi. În anii de şcoală a redactat revista „Ateist”. Şi-a făcut studiile la Universitatea de Stat din Moscova, la catedra de Ateism Ştiinţific din cadrul Facultăţii de Filosofie. A fost botezat în toamna anului 1982, la vârsta de aproape 20 de ani. Cunoaşte limba română, întrucât în perioada sovietică a fost trimis de Patriarhia Moscovei, cu acordul KGB, la studii teologice în România, unde a stat doi ani (asemeni actualului episcop Iustinian Ovcinnikov, fost de Tiraspol, şi trompetei de presă Dmitri Ciubaşenko (decorat de Mihai Ghimpu cu Ordinul Republicii), fost candidat pe listele PLDM, iar acum fruntaş al partidului lui Pasat). A fost o perioadă referent al Patriarhului Alexei al II-lea. Se află în cea mai mare parte a timpului, ca „misionar”, în cuprinsul Patriarhiei Georgiene, mai exact în Abhazia. Este adeptul soluţionării chestiunii cecene prin uz de forţă. A lansat noţiunea de „misiune agresivă” (agressivnoie missionerstvo – în rusă). În ultimul timp, face naveta între Moscova, Bucureşti, Chişinău şi Tiraspol. A conferenţiat la Universitatea Slavonă din Moldova. Este autorul manualului „Bazele culturii ortodoxe” şi un susţinător al proiectului lui Pasat de introducere în şcolile din Republica Moldova a cursului obligatoriu „Bazele Ortodoxiei”. Printre cei pe care îi frecventează se numără: ex-preşedintele Lucinschi, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, premierul Vladimir Filat, mitropolitul Vladimir Cantarean, episcopul Marchel Mihăiescu de la Bălţi, episcopul Sava Volkov de la Tiraspol, preacuviosul între cuvioşi Nicodim Vulpe, supranumit episcopabilul de Orhei, şi, evident, preaortodoxul între ortodocşi Valeriu Pasat şi – cine ar fi crezut? – ministrul Educaţiei şi Cercetării de la Bucureşti, Daniel Petru Funeriu (PD-L) (De urmarit! – nota mea). În această listă nu includem, chiar dacă ar fi interesant, persoanele din Abhazia cu care se are de bine diaconul Andrei Kuraev.
Oaspete nepoftit, dar des
Ca să înţelegem exact cât de mare este pasiunea misionară a diaconului Andrei Kuraev, este suficient să arătăm că, într-o lună şi jumătate de campanie preelectorală, acest atlet al pravoslaviei ruseşti a pogorât pe pământul Moldovei tocmai de patru ori: 24 septembrie, 1 octombrie, 11 octombrie şi în prima decată a lunii noiembrie. Aceste date sunt disponibile pe internet şi pot fi verificate de oricine ar fi interesat.
Pretexte, texte, subtexte şi contexte
Multă lume se tot întreabă de la o vreme, pe bună dreptate: ce caută „misionarul” sub acoperire Kuraev la Chişinău, Bucureşti şi Tiraspol? Care este scopul real şi misiunea acestui „misionar” în Republica Moldova şi în România? Ce mandat îndeplineşte? Cum se leagă pretextele lui misionare de textele pe care ni le serveşte, dar, mai ales, cum se leagă de subtextele şi contextele politice de la noi?
Dedesubturile proiectului din care face parte diaconul Kuraev sunt prea multe încât să putem găsi dintr-o dată răspuns la toate întrebările pe care ni le ridică în faţă. Totuşi, nu doar din curiozitatea intelectuală, ci dată fiind importanţa mizelor acestui proiect, să încercăm să dăm câteva răspunsuri. Pentru aceasta şi pentru a vedea legăturile dintre pretext, text, subtext şi context ne vom servi chiar de spusele „misionarului” nechemat şi de unele păreri deja exprimate de alţi observatori ai fenomenului religios din Republica Moldova la interferenţa lui cu politicul.
Kuraev + Filat + Pasat + Lucinschi
La 11 octombrie 2010, diaconul Kuraev ne anunţă pe blogul său că a avut o întâlnire cu premierul Vladimir Filat şi că aceasta a avut loc din iniţiativa premierului. Răspunzând unei replici a scriitorului şi călugărului Savatie Baştovoi, diaconul susţine: „Ei bine, şi anume pentru aceasta m-am întâlnit cu anticomunistul Filat şi la încheierea întâlnirii m-am pronunţat de bine despre Filat. Pentru aceasta l-am apărat pe mitropolitul Vladimir în sprijinul său acordat lui Valeriu Pasat (un alt politician anticomunist) cu ideea sa de predare a „bazelor ortodoxiei”.” Această polemică fusese deschisă pe marginea interviului „Chişinăul şi Tiraspolul ar putea deveni a cincea Romă”, acordat de diaconul Kuraev publicaţiei „Komsomolskaia pravda”.
O polemică interesantă
Polemica „de familie” dintre cei doi clerici ai Patriarhiei Moscovei ne-a servit, pe blogul lui Savatie Baştovoi, informaţii şi consideraţii interesante, pe care vă cerem permisiunea să le cităm integral, de vreme ce stau bine pe temelia adevărului şi sunt susceptibile de obiectivitate. Asta chiar dacă, în alte cazuri, nu subscriem ideilor acestui cleric şi ne-am îngăduit reproşuri în adresa lui.
Iată ce scrie Savatie Baştovoi: „Publicaţia „Nasha Abhazia” îl acuză pe diaconul Andrei Kuraev că ar fi agent al Securităţii ruse, îndeplinind misiuni în republicile care reprezintă un interes deosebit pentru Rusia.
„Amintim că protodiaconul Andrei Kuraev în prezent locuieşte în Abhazia, unde a fost trimis de Universitatea de Stat din Moscova pentru a preda în Universitatea din Abhazia, informează sursa abhază. De aici el se deplasează în republicile care prezintă un interes major pentru structurile de securitate ruseşti. Însăşi aflarea lui Kuraev în teritoriul ocupat al Georgiei fără acordul Bisericii Ortodoxe Georgiene este o încălcare a jurisdicţiei canonice a Bisericii Georgiene, însă Biserica Ortodoxă Rusă se îndreptăţeşte prin faptul că Kuraev nu a fost trimis de ea, ci se află în Abhazia pe linia Universităţii de Stat din Moscova. Cu toate acestea, nu există nici o îndoială că aflarea lui în regiunea ocupată are scopuri mult mai largi, urmărind anexarea ulterioară a regiunii”, conchide sursa abhază.
Situaţia aminteşte scandalul provocat zilele trecute la Chişinău de către misionarul nr. 1 al Patriarhiei Moscovei. Deplasându-se pe axa Moscova-Bucureşti-Chişinău-Tiraspol în scopuri ”private”, cum a declarat pentru presa moldovenească, protodiaconul Kuraev a decis să organizeze, în treacăt, şi o conferinţă la Academia Teologică din Chişinău. Dar mai întâi, pentru a-şi creşte audienţa, el a făcut declaraţii deşucheate la două televiziuni din Moldova, numind mai mulţi preoţi moldoveni ”sectanţi”, ”tâmpiţi”, ”führeri”, provocând prin aceasta un scandal care a sfârşit cu trageri de barbă. De la Chişinău, diaconul moscovit a plecat la Tiraspol, unde presa transnistreană l-a înfăţişat ca pe o jertfă a violenţei Chişinăului asupra unui publicist rus.
Declaraţiile sale în sprijinul unor lideri politici promoscoviţi, făcute în direct, misionarul moscovit le-a prezentat ca fiind conforme eticii bisericeşti, nevăzând în asta un act politic.
Protodiaconul Andrei Kuraev este autorul manualului ”Bazele culturii ortodoxe”, aprobat de Guvernul Federaţiei Ruse pentru a fi predat în şcoli. Misiunea sa în Moldova nu poate fi înţeleasă altfel decât o încercare de a răsturna hotărârea Guvernului Moldovei de a respinge proiectul clonă al lui Valeriu Pasat – ”Bazele Ortodoxiei” – în favoarea obiectului denumit simplu ”Religia”, după modelul român. În declaraţiile sale televizate de la Chişinău, diaconul moscovit a afirmat, în câteva rânduri, că un obiect cu denumirea ”Religia” este strict confesional şi ar putea îndreptăţi refuzul părinţilor de a-l accepta.
Va reuşi oare Kuraev şi cei care sunt în spatele lui să introducă Rusia în şcolile din Moldova în locul Religiei?”
Politică, geopolitică, panslavism, geospiritualitate?
Să revenim însă la oile noastre. Nimic nu ne-ar fi atras atenţia şi nu ne-ar fi supărat în toată povestea dacă diaconul Kuraev ar fi venit la Chişinău invitat de ierarhul promoscovit al locului, dacă ar fi avut binecuvântările de rigoare şi dacă s-ar fi limitat la cadrul bisericesc, ca un misionar exemplar şi fără rest, cum se pretinde. Aşa cum însă vizitele sale au scos la iveală mai mult legături politice decât bisericeşti, este bine să reţinem câteva detalii esenţiale pentru o înţelegere exactă a lucrurilor. Andrei Kuraev însuşi notează pe blogul său, în data de 7 noiembrie 2010, ce-şi programase pentru zilele următoare. Din însemnările sale succinte putem înţelege multe. El scrie: „Luni dimineaţă sper să fiu la slujbă la biserica Sfântul Dumitru (aceeaşi biserică pe care o frecventează cu regularitate Excelenţa Sa Marius Lazurca, ambasadorul plenipotenţiar şi extraordinar al României în Republica Moldova – nota noastră). Marţi, la ora 13, ţin cursul la Universitatea Slavonă din Moldova (organizator – preşedintele organizaţiei Russki Sobor, paroh al parohiei ortodoxe ruse Sfântul Dumitru din Chişinău). Mai sunt preconizate discuţii cu mitropolitul Vladimir, cu ambasadorul Federaţiei Ruse în Moldova, cu fostul preşedinte al Moldovei, Petru Lucinschi… şi, evident, cu presa”. Prea mult pentru un simplu şi nechemat de nimeni „misionar” ortodox cu viza de Moscova şi cu domiciliul de Abhazia! Includerea lui Petru Lucinschi în lista întâlnirilor programate/convenite este o dovadă că aceasta nu a fost singura întâlnire a celor doi. Într-o emisiune televizată din 9 noiembrie, diaconul Kuraev a declarat că s-a mai întâlnit la Chişinău, desigur foarte accidental, cu Petru Lucinschi, şi anume la un restaurant, unde fostul secretar II al CC al PC din RSS Tadjikă, tot el fostul secretar I al CC al PC din RSSM şi fost membru al Biroului Politic al PCUS, se desfăta în discuţii teologale „cu un călugăr tibetan”. Diaconul Kuraev a avut imprudenţa să mărturisească că se află într-o veche relaţie cu Petru Lucinschi, încă „de pe când Lucinschi era membru al Politbiroului CC al PCUS” şi participau împreună „la reuniunile moldovenilor de la Moscova”. Din tot ce a scris pe blogul său, a declarat public şi au remarcat observatorii atenţi ai vieţii bisericeşti şi politice din Republica Moldova, devine clar că diaconul Kuraev nu se află deloc întâmplător la Chişinău, Bălţi şi Tiraspol, că majoritatea zdrobitoare a celor cu care a intrat în contact sunt personaje din anturajul lui Petru Lucinschi şi că mandatul său este unul cu mult mai mult decât „misionar”.
Care este totuşi miza?
Mai multe voci din sânul Mitropoliei de obedienţă rusă de la noi susţin că vizitele nepoftitului diacon rus la Chişinău au o dublă miză: politică şi bisericească. Miza politică nu este greu să o întrezărim. Miza bisericească însă este mai greu de ghicit, dat fiind paravanul „misionar” în spatele căruia este bine dosită. Rumorile din sânul Bisericii ne fac să desluşim o misiune având ca obiectiv final scoaterea mitropolitului Vladimir Cantarean din scaun. Interesul Bisericii Ruse reclamă o schimbare la Chişinău, care să-i consolideze poziţiile. Astfel, devine clar de ce episcopul Iustinian Ovcinnikov de la Tiraspol a fost înlocuit anul trecut, fără ştirea celui mai autonom dintre autonomi, mitropolitul Vladimir Cantarean, cu episcopul Sava Volkov (cel responsabil de relaţia cu armata, miliţia şi structurile de forţă ale Rusiei), de ce „partida albastră” îl promovează atât de insistent pe „blagocinul” Nicodim/Ion Vulpe de Orhei în treapta arhierească, de ce episcopul Marchel Mihăiescu de la Bălţi (vechi prieten al lui Igor Smirnov) bate fără ştirea mitropolitului său cărările Moscovei cu treabă şi fără treabă, de ce diaconul Kuraev este alintatul presei bălţene de limbă rusă şi de ce mitropolitul Vladimir, cunoscând destule detalii ale acestui joc, ne-a arătat tuturor, spre surprinderea generală, o deschidere către Mitropolia Basarabiei. Poate peste o bucată de vreme mitropolitul Vladimir va ieşi la rampă şi ne va împărtăşi gândurile sale despre luptele intestine din Biserică şi despre mizele acestora. Deocamdată, putem susţine sigur că misiunea diaconului Kuraev în Republica Moldova ţine de interese largi, situate la confluenţa dintre politic şi bisericesc, eventual (aproape cert) dintre acestea două şi serviciile secrete. Unii au vorbit şi despre oculta masonică, dar aici nu avem nici un fel de dovezi, astfel încât, până la proba contrarie, punem aceste vorbe pe seama speculaţiilor gratuite.
Ce „misiune” face Kuraev cu politicienii?
Diaconul rus ne spune că Vladimir Filat l-a căutat şi l-a rugat să-i acorde privilegiul unei întâlniri „misionare”. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc. Guvernul nu ne-a oferit nici un fel de detalii despre respectiva întrevedere ferită de ochii lumii. Nu am fost fericiţi cu nici un comunicat de presă. Şi diaconul Kuraev a evitat cu multă grijă să ne spună ce discuţie de taină a purtat cu liberal-democratul nr. 1, fost soldat de grăniceri în trupele KGB. Diaconul rus nu ne-a spus nici despre ce a teologhisit la Chişinău cu Petru Lucinschi şi Valeriu Pasat, cu care este un bun şi vechi amic.
Încercând să reconstituim din detalii un tablou de ansamblu, ajungem la concluzia că diaconul Kuraev este un emisar politic, trimis în misiune în Republica Moldova. Aşa cum a fost trimis cu alte ocazii şi în Bielorusia, în regiunea georgiană Abhazia sau… la Bucureşti. Pe cine reprezintă Kuraev sau pe cine are în spate? Vom trăi şi vom vedea.
Via: Roncea.ro
Miliardarul rus Alexander Lebedev inconjurat de trupele speciale OMON in propria banca din Moscova.
Fostul KGB-ist yoghin Alexander Lebedev, un “front” pentru afacerile necurate ale lui Gorbaciov, face in ultima perioada pe luptatorul anti-coruptie (vezi Video mai jos) si pe mogulul filantrop care “salveaza” presa britanica de la faliment. Un comando largit al trupelor speciale OMON a pus stapanire azi dimineata pe sediul bancii sale din Moscova, denumita dupa modelul american “Banca Rezervelor Nationale”. La ora aceasta se poarta negocieri intre “mascatii” Politiei si aghiotantii miliardarului, filtrate prin securistii care asigura paza mogulului. Jurnalistii adunati in numar mare la intrarea in banca nu au primit pana acum nici o informatie oficiala asupra scopului raidului. Aghiotantii lui Lebedev speculeaza implicarea in aceasta demonstratie de forta a fostului primar al Moscovei demis luna trecuta de presedintele Medvedev, milionarul Iuri Lujkov, impotriva caruia Lebedev a si candidat. Compania lui Lebedev, “Corporatia Rezervelor Nationale”, fondata dupa iesirea sa din SVR (pe romaneste SIE, succesoarea Directorului I al KGB – cum ar fi fosta DIE), detine un pachet semnificativ al actiunilor Gazprom, 26% din Iliusin si 28% din Aeroflot (al doilea actionar ca marime dupa stat), plus o parte importanta din cotidianul Novaya Gazeta, dupa cum se afirma pe site-ul sau. Ca orice KGB-ist respectabil, mogulul rus ajuta din greu biserica, spirjina bolnavii de cancer si concepe proiecte si initiative de dezvoltare nationala, dupa cum se sustine in biografia sa romantata. In timp ce ziarul britanic Guardian furnizeaza informatii pe larg, cotidianul mogulului din Marea Britanie, The Independent, se mentine rezervat iar cel de-al doilea ziar detinut de KGB-ist, Evening Standard, nici macar nu mentioneaza evenimentul. Reuters transmite o stire scurta insotita de patru fotografii, dintre care cea mai reusita este cea de mai jos. Voi reveni.
Trilaterala de la Deauville: Chişinăul nu mai crede în miracole
După întâlnirea de la Deauville cu preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy şi cancelarul german, Angela Merkel, liderul de la Kremlin, Dmitri Medvedev, a anunţat că „Rusia va intermedia un dialog de succes între Chişinău şi Tiraspol”, dar a precizat că depinde mult şi de poziţia Republicii Moldova, de cea a Transnistriei, a Uniunii Europene şi a României. El a menţionat că toate aceste părţi „trebuie să adopte o poziţie constructivă". Sintagma utilizată de Medvedev a suscitat interesul analiştilor de la Chişinău, Moscova şi Kiev.
DMITRI MEDVEDEV: „Republica Moldova se află într-o stare de relativă nedeterminare. Acolo urmează să aibă loc alegeri parlamentare şi, în mod firesc, procesul de negocieri în problema transnistreană va putea fi reluat atunci când vor apărea nişte negociatori împuterniciţi. Imediat ce vor avea loc alegerile, cred că avem şanse să reluăm negocierile şi să atingem rezultate. Rusia va ajuta ca aceasta să se întâmple”. (...) „Totuşi, succesul nu depinde doar de Federaţia Rusă, ci în primul rând de poziţia Republicii Moldova, de cea a Transnistriei, României şi de poziţia UE. Toate trebuie să participe la procesul de negocieri şi să aibă abordări constructive”.
Oricat ar părea de straniu, reacţiile optimiste ale analiştilor în ceea ce priveşte eventualitatea soluţionării diferendului transnistrean vin, de data aceasta, de la Moscova şi, parţial, de la Kiev. Publicaţia moscovită „Nezavisimaia Gazeta" scrie că „Moscova se pregăteşte să cedeze Transnistria Uniunii Europene şi să deschidă, astfel, drumul unei Moldove unificate spre spaţiul comunitar".
Analistul politic moldovean, Viorel Cibotaru, admite ipotetic un astfel de scenariu:
„Prieteneşte, Federaţia Rusă aşteaptă ca UE să o preseze. Probabil au ajuns la anumite înţelegeri privind modul şi formatul acestei soluţii finale, iar acum este jucat acel joc diplomatic pentru publicul larg care nu poate „digera” imediat nişte schimbări care s-au produs peste noapte. Şi ca să păstreze anumite aparenţe, ca să nu-şi provoace critici din partea elitelor din Federaţia Rusă, să nu provoace nemulţumirea anumitor cercuri influente – se lansează astfel de declaraţii, pseudo-presiuni, după care Federaţia Rusă să cedeze”.
Totuşi, Viorel Cibotaru crede că, în cazul unui astfel de scenariu, Rusia ar urma să primească ceva în schimb din partea UE:
„Vitalie Călugăreanu: - Cum poate fi interesată Rusia ca să-şi dorească cu adevărat soluţionarea conflictului transnistrean?
Viorel Cibotaru: - Prin obţinerea unui alt statut decât cel existent în arhitectura securităţii europene. Nu există o cale viabilă de implementare a unei soluţii finale a conflictului transnistrean fără un anumit tip de garanţii. Nu există garanţii juridice şi nimeni nu va da aceste garanţii, dar Rusia are nevoie de o acoperire strategică de lungă durată din partea UE şi SUA. În al doilea rând este vorba de facilitarea unor platforme de expansiune a intereselor economice ale Federaţiei Ruse".
Dar ce interes ar avea Germania şi Franţa să răsplătească Rusia pentru a obţine soluţionarea diferendului transnistrean şi reunificarea Moldovei? Ambasadorul Republicii Moldova la Paris, Oleg Serebrian, vede două motive: în primul rând regiunea separatistă transnistreană se află în vecinătatea imediată a Uniunii Europene. Doi: dosarul transnistrean este "mai puţin dificil decât dosarele conflictelor caucaziene".
Pe de altă parte, expertul moldovean în problema transnistreană, Oazu Nantoi, susţine că trilaterala de la Deauville nu poate duce la soluţionarea diferendului transnistrean:
„Eu sunt ferm convins, şi acest lucru mi-a fost confirmat de surse diplomatice, că la Deauville nimic nu va fi semnat. Trebuie să ţinem cont de faptul că diferendul transnistrean în genere nu are soluţii rapide. Este vorba despre un dialog diplomatic, care nu promite soluţii spectaculoase".
Dar ce a avut în vedere Dmitri Medvedev atunci când a spus că şi România trebuie să participe la soluţionarea diferendului transnistrean şi să aibă „o poziţie constructivă”? Un răspuns parţial la această întrebare găsim în comentariul apărut în „Nezavisimaia Gazeta". Potrivit ziarului moscovit, „soluţionarea conflictului presupune retragerea militarilor ruşi de pe teritoriul transnistrean, după care României i-ar reveni misiunea de a scăpa de o parte a armelor convenţionale".
La rândul său, directorul Centrului pentru studierea societăţii civile din Kiev, Vitali Kulik, susţine că problema transnistreană ar putea fi rezolvată prin reanimarea eşuatului „Memorandum Kozak" de federalizare a Republicii Molodva. Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe de la Kiev, Oleg Voloşin, a menţionat, însă, că soluţionarea diferendului transnistrean ar putea avea loc în 2013, când Ucraina va prelua preşedinţia anuală a OSCE.
Autor: Vitalie Călugăreanu, Deutsche Welle Chişinău
Redactor: Ovidiu Suciu
Dezvrăjirea, în 500 de file: KGB-ul civilizator şi “românofilii” barbari.
Pe cutia de medicamente scrie, în această ordine: România, Europa. Comunismul va fi ucis, oficial, în iunie 2010, printr-un raport al Comisiei Cojocaru. Moldova refuză să mai fie un “no man’s land”. Tandemul Vladimirilor (Voronin şi Lenin) coboară de pe soclu.
Sursa: RFE/RL EVZ: Comisia al cărei vicepreşedinte sunteţi îşi propune să „studieze” şi „aprecieze” regimul totalitar instalat de sovietici la Chişinău. „Studiul” e sarcina experţilor: istoricii analizează, pe baza documentelor din arhive, cauzele şi efectele dictaturii comuniste. „Aprecierea” însă e o chestiune de nuanţă: condamnarea totalitarismului e, simultan, o reparaţie istorică, dar şi un instrument politic. Ce-şi propun Igor Caşu şi, prin extensie, comisia din care face parte?
Igor Caşu: Scopul Comisiei este de a studia regimul comunist totalitar. S-a făcut o mică greşeală când s-a vorbit de „aprecierea” regimului, a fost o calchiere din rusă şi ea provine de la denumirea comisiei Iakovlev din 1989. Atunci s-a vorbit în presa de la Chişinău de o „apreciere politico-juridică” a pactului Molotov-Ribbentrop. În realitate, noi ne propunem o evaluare a consecinţelor regimului comunist sovietic pe teritoriul actual al Republicii Moldova şi, prin extensie, dar nu explicit, a celorlalte teritorii ale României ocupate de Uniunea Sovietică în iunie 1940.
În acelaşi timp trebuie să precizez că noi nu ne propunem să ridicăm nici într-un caz problema hotarelor actuale, atât în raport cu Ucraina, cât şi cu România. Or, pornim de la premisa că nedreptăţile care ni s-au făcut nouă ca români, în 1940 şi după, pot fi eliminate după aderarea la Uniunea Europeană: dispariţia de facto a hotarului de pe Prut. La fel, sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei vor putea să comunice normal cu spaţiul românesc abia după o eventuală aderare a Ucrainei la UE.
Scopul Comisiei Cojocaru (n.r. după numele preşedintelui Comisiei, Gheorghe Cojocaru) este de a arăta preţul uman cu care a fost înfăptuită modernizarea de tip sovietic. Din acest punct de vedere, sigur este vorba de o reparaţie istorică faţă de toţi cei care şi-au pierdut viaţa sau care au avut de suferit pe nedrept în cei aproape cincizeci de ani de comunism.
Spectrul represiunilor terorii comuniste e foarte larg: de la cei arestaţi, executaţi, ucişi prin înfometare, deportaţi în Siberia, mobilizaţi forţat la şantiere de muncă, dar şi internaţi în spitale psihiatrice pentru atitudini stigmatizate drept antisovietice. Din acest unghi, noi ne propunem să demonstrăm în mod elocvent, cu documente de arhivă până nu demult ţinute sub lacăt, perenitatea represiunilor politice nu numai în perioada stalinistă, dar şi în cea care a urmat după 1953/1956.
Cu alte cuvinte, documentele pe care le-am depistat ne permit să arătăm şi celor care erau sceptici cu privire la mărturiile victimelor că represiunea politică a continuat şi după moartea lui Stalin. Sigur, a avut o altă amploare, s-au utilizat metode mai puţin violente, mai sofisticate, dar esenţa lor a fost aceeaşi – înăbuşirea din faşă a oricărei gândiri alternative, disidente, a unora dintre drepturile esenţiale ale omului, la expresie şi, uneori, chiar la viaţă. Partidul unic se considera deţinătorul Adevărului Unic şi toţi cei care exprimau viziuni în contradicţie cu dogma oficială erau consideraţi fie nebuni, fie susceptibili de a urma programe de reeducare prin care se urmărea distrugerea personalităţii.
Poliţia politică era cea care veghea din scurt ca indivizii indezirabili să fie identificaţi la timp şi supuşi unor umilinţe care erau numite eufemistic „profilaxie”. Eu sunt cel care răspunde de acest subiect dificil şi practic necercetat până acum despre care se ştia mai mult din mărturii, anume cel referitor la lupta împotriva indezirabililor şi, în măsura în care au existat, a disidenţilor.
În acelaşi timp trebuie să precizez că noi nu ne propunem să ridicăm nici într-un caz problema hotarelor actuale, atât în raport cu Ucraina, cât şi cu România. Or, pornim de la premisa că nedreptăţile care ni s-au făcut nouă ca români, în 1940 şi după, pot fi eliminate după aderarea la Uniunea Europeană: dispariţia de facto a hotarului de pe Prut. La fel, sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei vor putea să comunice normal cu spaţiul românesc abia după o eventuală aderare a Ucrainei la UE.
Scopul Comisiei Cojocaru (n.r. după numele preşedintelui Comisiei, Gheorghe Cojocaru) este de a arăta preţul uman cu care a fost înfăptuită modernizarea de tip sovietic. Din acest punct de vedere, sigur este vorba de o reparaţie istorică faţă de toţi cei care şi-au pierdut viaţa sau care au avut de suferit pe nedrept în cei aproape cincizeci de ani de comunism.
Spectrul represiunilor terorii comuniste e foarte larg: de la cei arestaţi, executaţi, ucişi prin înfometare, deportaţi în Siberia, mobilizaţi forţat la şantiere de muncă, dar şi internaţi în spitale psihiatrice pentru atitudini stigmatizate drept antisovietice. Din acest unghi, noi ne propunem să demonstrăm în mod elocvent, cu documente de arhivă până nu demult ţinute sub lacăt, perenitatea represiunilor politice nu numai în perioada stalinistă, dar şi în cea care a urmat după 1953/1956.
Cu alte cuvinte, documentele pe care le-am depistat ne permit să arătăm şi celor care erau sceptici cu privire la mărturiile victimelor că represiunea politică a continuat şi după moartea lui Stalin. Sigur, a avut o altă amploare, s-au utilizat metode mai puţin violente, mai sofisticate, dar esenţa lor a fost aceeaşi – înăbuşirea din faşă a oricărei gândiri alternative, disidente, a unora dintre drepturile esenţiale ale omului, la expresie şi, uneori, chiar la viaţă. Partidul unic se considera deţinătorul Adevărului Unic şi toţi cei care exprimau viziuni în contradicţie cu dogma oficială erau consideraţi fie nebuni, fie susceptibili de a urma programe de reeducare prin care se urmărea distrugerea personalităţii.
Poliţia politică era cea care veghea din scurt ca indivizii indezirabili să fie identificaţi la timp şi supuşi unor umilinţe care erau numite eufemistic „profilaxie”. Eu sunt cel care răspunde de acest subiect dificil şi practic necercetat până acum despre care se ştia mai mult din mărturii, anume cel referitor la lupta împotriva indezirabililor şi, în măsura în care au existat, a disidenţilor.
Pentru că vorbiţi de reparaţii istorice, nu pot să evit câteva întrebări sensibile. Cât de importantă mai este „memoria” pentru un popor „dresat” sistematic să uite? Şi cât de pregătiţi sunt astăzi moldovenii să-şi asume un trecut dureros? Comisia pare un imens exerciţiu public de asanare a mentalului colectiv din Moldova. Ar putea rezultatele sale să deschidă definitiv ochii celor care gândesc comunismul în termeni nostalgici?
Maniera în care Republica Moldova a încercat să se distanţeze de trecutul comunist sovietic a fost într-adevăr una mult mai dificilă decât cea din cazul României. În România a avut loc o revoluţie anticomunistă violentă în decembrie 1989, o revoluţie „încâlcită”, confiscată, dar lucrurile au mers pe urmă într-un mod care a apropiat ţara de Europa şi a îndepărtat-o progresiv de himerele trecutului totalitar.
În Republica Moldova, desprinderea de totalitarism a avut mai multe paliere. Un obiectiv era acela de a crea un stat independent, pornind de la instituţiile de faţadă din perioada sovietică, dar o mare parte a societăţii, mai ales intelectualii, au pus la îndoială acest proiect şi au optat multă vreme pentru reunificarea cu România.
În acest context, „stataliştii” s-au grupat în jurul ideii de a păstra o relaţie specială cu Rusia, ca garant al neunirii cu România. O cochetare care era privită la un moment dat ca una tactică a devenit ulterior una strategică, un scop în sine.
Majoritatea absolută a elitelor acestui curent erau şi sunt foşti demnitari sovietici şi ei nu erau interesaţi de cunoaşterea trecutului recent, de deschiderea arhivelor, deoarece acestea puteau să scoată la iveală servilismul lor faţă de interesele Centrului, participarea lor la închiderea de biserici, persecutarea credincioşilor, alte acţiuni care le-ar fi ştirbit din imaginea lor de „lideri democraţi şi patrioţi”.
Dizidenţii îşi schimbă părul, nu şi năravurile
Prin urmare, Republica Moldova s-a împotmolit în traseul său neclar, unii foşti comunişti care erau critici la adresa regimului de dinainte de 1989 nu au putut să renunţe la dimensiunea imperială a ceea ce a însemnat URSS şi, prin ricoşeu, s-au re-comunizat. Pot să vă ofer două exemple: cea a lui Valeriu Reniţă, jurnalist, un indezirabil sub regimul sovietic, dar care s-a regăsit în tabăra PCRM după 2001, fiind mai întâi purtător de cuvânt al lui Voronin, iar ulterior director al agenţiei de presă oficiale „Moldpres”; Alexandru Roman, istoric, director al Arhivei Naţionale în anii 1990, apoi pactizând cu comuniştii după o scrisoare făcută publică în 2002 în care mărturiseşte că a rămas comunist în suflet întotdeauna. Dincolo de interesele pecuniare pe care le-au urmărit cei doi, se pare că problema e mult mai gravă, aceea a dificultăţii de readaptare, a reciclării, dacă vreţi, a unor cadre comuniste într-o societate post-totalitară. Societatea moldovenească a fost manipulată de aceste elite politice care împărtăşeau aceste valori sau, mai degrabă, interese.
Acum, ca să revin la întrebare, sunt de acord că ceea ce îşi propune Comisia pentru studierea comunismului este şi o provocare adresată societăţii – va fi gata ea să accepte aceste adevăruri despre comunism, va demonstra maturitate sau va insista în aplecarea spre amnezie, aşa cum şi-au făcut impresia numeroşi observatori din afară. Eu personal sunt convins că efectele activităţii noastre se vor răsfrânge asupra cetăţenilor moldoveni.
Problema este timpul, or pe termen scurt s-ar putea ca dezvăluirile arhivelor să nu-i sensibilizeze pe mulţi. Dar pe termen mediu şi lung consecinţele vor fi vizibile. Mă refer în primul rând la tineri, care nu vor mai fi pradă uşoară şi vor deveni într-un fel imuni faţă de unii lideri care vor încerca să-şi facă capital politic pe baza cultivării nostalgiei după perioadă sovietică.
Civilizaţia vine de la Răsărit
Moldovenii români sunt în general mai puţin anticomunişti – sau cel puţin aceasta era valabil până recent – prin comparaţie cu ceea ce se observă la românii din România, deoarece pentru ei ultimul deceniu al comunismului a însemnat o perioadă relativă de prosperitate în raport cu deceniile precedente şi ei au rămas cu senzaţia că comunismul putea fi reformat, îmbunătăţit.
Cât de straniu ar fi la prima vedere, până şi majoritatea celor care au emigrat după 1945 în Occident, intervievaţi în cadrul unui faimos proiect de la Harvard, credeau într-un fel sau altul în faptul că orânduirea comunistă este una perfectibilă. Ei se pronunţau împotriva terorii, a birocraţiei, a colhozurilor. Dar evident că nu înţelegeau atunci că de fapt asemenea elemente precum teroarea şi colhozurile, birocraţia erau chiar esenţa regimului comunist.
O rezervă deosebită faţă de rezultatele activităţii comisiei noastre o prevăd din partea unor segmente ale minoritarilor rusolingvi, mai ales cei care au fost privilegiaţi în perioada de până la 1989. Acest lucru nu înseamnă neapărat că ei au rămas fideli ideilor şi practicilor comuniste, din contră. Dar ceea ce îi deranjează pe ei este critica unei componente a ceea ce a semnificat URSS, anume componenta imperială a regimului. Adică noi, Comisia, atentăm la un mit fundamental, alimentat şi de istorici din Rusia până astăzi, potrivit căruia ruşii au eliberat „poporul moldovenesc” şi l-au „civilizat”. Or o anumită aroganţă a unora dintre ruşi îşi are rădăcina anume în acest „complex al fratelui mai mare, eliberator”.
Sursa: EVZ.RO Maniera în care Republica Moldova a încercat să se distanţeze de trecutul comunist sovietic a fost într-adevăr una mult mai dificilă decât cea din cazul României. În România a avut loc o revoluţie anticomunistă violentă în decembrie 1989, o revoluţie „încâlcită”, confiscată, dar lucrurile au mers pe urmă într-un mod care a apropiat ţara de Europa şi a îndepărtat-o progresiv de himerele trecutului totalitar.
În Republica Moldova, desprinderea de totalitarism a avut mai multe paliere. Un obiectiv era acela de a crea un stat independent, pornind de la instituţiile de faţadă din perioada sovietică, dar o mare parte a societăţii, mai ales intelectualii, au pus la îndoială acest proiect şi au optat multă vreme pentru reunificarea cu România.
În acest context, „stataliştii” s-au grupat în jurul ideii de a păstra o relaţie specială cu Rusia, ca garant al neunirii cu România. O cochetare care era privită la un moment dat ca una tactică a devenit ulterior una strategică, un scop în sine.
Majoritatea absolută a elitelor acestui curent erau şi sunt foşti demnitari sovietici şi ei nu erau interesaţi de cunoaşterea trecutului recent, de deschiderea arhivelor, deoarece acestea puteau să scoată la iveală servilismul lor faţă de interesele Centrului, participarea lor la închiderea de biserici, persecutarea credincioşilor, alte acţiuni care le-ar fi ştirbit din imaginea lor de „lideri democraţi şi patrioţi”.
Dizidenţii îşi schimbă părul, nu şi năravurile
Prin urmare, Republica Moldova s-a împotmolit în traseul său neclar, unii foşti comunişti care erau critici la adresa regimului de dinainte de 1989 nu au putut să renunţe la dimensiunea imperială a ceea ce a însemnat URSS şi, prin ricoşeu, s-au re-comunizat. Pot să vă ofer două exemple: cea a lui Valeriu Reniţă, jurnalist, un indezirabil sub regimul sovietic, dar care s-a regăsit în tabăra PCRM după 2001, fiind mai întâi purtător de cuvânt al lui Voronin, iar ulterior director al agenţiei de presă oficiale „Moldpres”; Alexandru Roman, istoric, director al Arhivei Naţionale în anii 1990, apoi pactizând cu comuniştii după o scrisoare făcută publică în 2002 în care mărturiseşte că a rămas comunist în suflet întotdeauna. Dincolo de interesele pecuniare pe care le-au urmărit cei doi, se pare că problema e mult mai gravă, aceea a dificultăţii de readaptare, a reciclării, dacă vreţi, a unor cadre comuniste într-o societate post-totalitară. Societatea moldovenească a fost manipulată de aceste elite politice care împărtăşeau aceste valori sau, mai degrabă, interese.
Acum, ca să revin la întrebare, sunt de acord că ceea ce îşi propune Comisia pentru studierea comunismului este şi o provocare adresată societăţii – va fi gata ea să accepte aceste adevăruri despre comunism, va demonstra maturitate sau va insista în aplecarea spre amnezie, aşa cum şi-au făcut impresia numeroşi observatori din afară. Eu personal sunt convins că efectele activităţii noastre se vor răsfrânge asupra cetăţenilor moldoveni.
Problema este timpul, or pe termen scurt s-ar putea ca dezvăluirile arhivelor să nu-i sensibilizeze pe mulţi. Dar pe termen mediu şi lung consecinţele vor fi vizibile. Mă refer în primul rând la tineri, care nu vor mai fi pradă uşoară şi vor deveni într-un fel imuni faţă de unii lideri care vor încerca să-şi facă capital politic pe baza cultivării nostalgiei după perioadă sovietică.
Civilizaţia vine de la Răsărit
Moldovenii români sunt în general mai puţin anticomunişti – sau cel puţin aceasta era valabil până recent – prin comparaţie cu ceea ce se observă la românii din România, deoarece pentru ei ultimul deceniu al comunismului a însemnat o perioadă relativă de prosperitate în raport cu deceniile precedente şi ei au rămas cu senzaţia că comunismul putea fi reformat, îmbunătăţit.
Cât de straniu ar fi la prima vedere, până şi majoritatea celor care au emigrat după 1945 în Occident, intervievaţi în cadrul unui faimos proiect de la Harvard, credeau într-un fel sau altul în faptul că orânduirea comunistă este una perfectibilă. Ei se pronunţau împotriva terorii, a birocraţiei, a colhozurilor. Dar evident că nu înţelegeau atunci că de fapt asemenea elemente precum teroarea şi colhozurile, birocraţia erau chiar esenţa regimului comunist.
O rezervă deosebită faţă de rezultatele activităţii comisiei noastre o prevăd din partea unor segmente ale minoritarilor rusolingvi, mai ales cei care au fost privilegiaţi în perioada de până la 1989. Acest lucru nu înseamnă neapărat că ei au rămas fideli ideilor şi practicilor comuniste, din contră. Dar ceea ce îi deranjează pe ei este critica unei componente a ceea ce a semnificat URSS, anume componenta imperială a regimului. Adică noi, Comisia, atentăm la un mit fundamental, alimentat şi de istorici din Rusia până astăzi, potrivit căruia ruşii au eliberat „poporul moldovenesc” şi l-au „civilizat”. Or o anumită aroganţă a unora dintre ruşi îşi are rădăcina anume în acest „complex al fratelui mai mare, eliberator”.
Schimbare de episcop la Tiraspol. Conducerea KGB-istă a Patriarhiei Moscovei numeşte un rusoi ca episcop al Tiraspolului şi Dubăsarilor.
Schimbarea episcopului de la Tiraspol a fost oarecum neaşteptată, deoarece nu a fost inclusă în prealabil pe ordinea de zi a şedinţei Sinodului.
Alegerea unui episcop rus pe scaunul unei episcopii subordonate canonic mitropoliei Moldovei este o excepţie, deoarece, potrivit statutului, episcopul ales ar fi trebuit să fie cetăţean al Republicii Moldova şi, desigur, cunoscător al limbii române. Fostul episcop al Tiraspolului, arhiepiscopul Iustinian, şi el rus, a ştiut puţină română, făcînd studii la Bucureşti.
Făcînd abstracţie de această condiţie, Patriarhia Moscovei pare să facă deosebire între Transnistria şi Republica Moldova, admiţînd cumva separarea episcopiei Tiraspolului de Mitropolia Moldovei din care, formal, încă mai face parte.
Noul episcop Sava este arhiereu din 1995, ocupînd pînă acum scaunul episcopiei de Krasnogorsc. Din biografia oficială a Preasfinţiei Sale, publicată pe site-ul Patriarhiei Moscovei, aflăm următoarele:
Data naşterii: 27 septembrie 1958;
Data hirotonirii: 12 septembrie 1995
Ţara de provenienţă: Rusia.
Provine dintr-o familie de muncitori. A absolvit opt clase a şcolii medii din Saransc, după care a făcut şcoala profesională la căile ferate. La recomandarea arhiereului (recomandare necesară în perioada ateismului sovietic) a fost admis la Seminarul din Zagorsc. Ulterior a absolvit şi Academia Teologică din Moscova.
Între 1982-1984 îşi face stagiul militar pe poligonul nuclear din Semipalatinsc.
A intrat ca frate în mănăstirea Danilov din Moscova, parcurgînd în scurt timp toate treptele ierarhice.
Prin hotărîrea Sfîntului Sinod din 16 iulie 1995 arhimandritul Sava (Serghei Alexandrovici Volcov) este ales episcop de Krasnogorsc şi vicar patriarhal, fiind totodată numit preşedinte al nou înfiinţatului Departament al Patriarhiei Moscovei pentru colaborarea cu Forţele Armate şi Poliţia.
Sursa:
http://savatie.wordpress.com/CE POLITICIENI STAU IN SPATELE LUI SORIN OVIDIU VINTU in proiectul televiziunii moldo-ruse Realitatea TV MD? Ghimpu, Filat, Lupu sau... Stati? :)
”Războiul” din mass-media abia începe!
Televiziunile și holding-urile media dau buzna la Chișinău. Cel puțin așa reiese din ultimele informații de pe piața autohtonă, unde în următoarele 2 luni se așteaptă lansarea a două televiziuni de știri noi - RealitateaTV (nu se va numi astfel, ci va purta o altă denumire) cu sediul central în zona Moldexpo din Chișinău și JurnalTV cu sediul în centrul de business SKYTOWER. Aceste două lansări reprezintă startul unei noi etape a dezvoltării mass-media, care, în ultimii ani devine un subiect tot mai interesant de urmărit.
Concurență pe nișa de știri TV
Știrea despre venirea RealitateaTV pe piața din R. Moldova a spart gura târgului, făcând mare vâlvă în special în rândul jurnaliștilor. Deși foarte puțin vorbesc deschis despre asta, patronul Realitatea-Cațavencu, Sorin Ovidiu Vântu, Sergiu Toader și Dumitru Țâra (se pare că ultimul va fi managerul afacerii de la Chișinău) - fost director al MOLDPRES - (nota mea, VR), au discutat la Chișinău face2face cu mai mulți jurnaliști și oameni din presă pentru a-i atrage în barca bucureșteană. Printre cei vizați la interviu sunt nume grele din mass-media autohtonă, iar rezultatul final al discuțiilor și negocierilor vor ieși în curând la iveală. Astfel, probabil mai curând decât ne așteptăm, pe sticla ”Realității” vom vedea nume de la ProTV, TV7, dar și jurnaliști de la alte televiziuni. Zvonurile spun că Sorin Ovidiu Vântu nu este unica persoană implicată în afacerea de lansare a televiziunii de știri la Chișinău, iar în spatele business-ului ar sta și politicieni din peisajul autohton. Cât sunt de adevărate cele de mai sus și cine e cel care vrea titulatura de ”mogul media”, rămâne să ciulim urechile și să ”ascultăm”.
O altă investiție mare pentru piața de media basarabeană se face în acest moment la Jurnal de Chișinău. Astfel, în condiții destul de neclare (nu se știe de unde, de ce și cu ce scop), instituția a primit investiții germane de câteva milioane de euro pentru a lansa televiziunea JurnalTV. Deși lansarea acesteia a fost anunțată în vară pentru luna septembrie, într-un final, patronii și-au revăzut afirmațiile, precizând că postul TV va începe să emită abia la mijlocul lunii decembrie. Conform bârfelor, la capitolul ”lansări”, Realitatea s-ar putea să facă o surpriză ”neplăcută” pentru JurnalTV. Cine, cui și ”cât de fierbinte o să i-o… facă”, aflăm în mai puțin de 2 luni.
Într-un final, este clar că cele două instituții ”aspiratoare” de jurnaliști vor intra în concurență directă cu veteranul ProTV Chișinău - un post TV bun, ce are un spate o echipă profesionistă, dar care în ultima bucată de timp, în viziunea mea, a început să se plafoneze. Amenințarea ”pe hârtie” a Realitatea și Jurnal vor face ca șeful ProTV Chișinău, Cătălin Giosan, să-și schimbe strategia de management, iar echipa de acolo va avea mai multe motive ”să rămână în continuare Pro”. Totodată, consumatorul știrilor acestei televiziuni ar trebui să se aștepte la noutăți în materie de grilă de programe și de ce nu - știri și mai competitive. Întotdeauna este loc de mai bine, nu?!
Se știe bine că Sârbu (patron ProTV) și Vântu (patron Realitatea) sunt concurenți mari pe piața română, iar Chișinăul poate fi un nou teritoriu pentru ”desfășurarea de forțe” chiar cu implicarea directă (inclusiv financiară) a celor doi. Who`s gonna win?!
Știrile on-line
În contextul celor de mai sus, noii jucători de pe piață, dar și alții, își propun să atace și segmentul de știri on-line. Atât Jurnal cât și Realitatea vor încerca să lanseze produse și să-și consolideze audiența pe site-urile lor de internet, acolo unde la capitolul mass-media în acest moment unimedia.md și protv.md conduc detașat clasamentul celor mai vizitate site-uri media din Moldova cu câte cca 22 mii vizitatori unici pe zi (și peste 3.5 milioane afișări pe lună).
”The War Begins”
Într-un final, nu pot decât să concluzionez că bătălia pentru întâietate cunoaște un nou start, dealtfel foarte benefic pentru toată industria media. În acest nou început, unii au mari șanse să o dea în bară, alții au toate resursele să câștige. Indiferent de cele expuse mai sus, un lucru rămâne cert, la fel ca până acum - UNIMEDIA va rămâne în TOP. Cum, de ce și care sunt ”așii”, așteptați surprizele pentru vizitatori, evident cu titlul de… ”cu drag pentru concurență”.
Toate la timpul lor
Autor: Dumitru Ciorici
Reunificarea Germaniei – o lectie istorica, neglijata de Romania
Ignoranta politica sau teama de o Germanie puternica?
Franta si Marea Britanie nu au dorit reunificarea Germaniei, iata o informatie reconfirmata oficial. Pe data de 11 septembrie, Londra a desecretizat documente din care rezulta ca presedintele francez Francois Mitterrand o avertizase pe Margaret Thatcher ca o Germanie reintregita ar putea “dobandi mai mult teren decat Hitler”, arata “Financial Times”. Documentele releva adanca preocupare din Marea Britanie si Franta ca Germania reunificata s-ar putea reintoarce la trecutul nazist. In ianuarie 1990, la cateva saptamani dupa caderea Zidului de la Berlin, presedintele Mitterrand o avertiza pe Margaret Thatcher in legatura cu primejdia reunificarii germane, eveniment care a avut loc in octombrie 1990. Conform celor 500 de pagini publicate, doamna Thatcher a calificat drept alarmante opiniile ambasadorului britanic la Bonn, Sir Christopher Mallaby. Ea si-a exprimat uimirea ca ambasadorul se arata favorabil reunificarii. The Foreign and Commonwealth Office (Foreign Office sau FCO) a desecretizat documentele pentru a demonstra Berlinului ca diplomatii britanici au aplaudat reunificarea Germaniei, chiar daca doamna Thatcher era contra acestui proces firesc. La acea vreme, Mihail Gorbaciov nu mai stia ce atitudine sa adopte fata de Bonn, vazand repulsia lui Mitterrand si Thatcher fata de reintregirea nationala a Germaniei. Eduard Sevardnadze, seful diplomatiei sovietice, propusese chiar ca URSS sa participe la demolarea Zidului Berlinului, un simbol al rivalitatii dintre Est si Vest. Gorbaciov si un ofiter KGB au respins imediat propunerea de teama ca RFG va asimila RDG. Thatcher si Mitterrand jucau duplicitar, incercand sa convinga URSS sa se opuna reunificarii germane, arata alte documente declasificate de Rusia. Gorbaciov chiar a recunoscut atunci ca unii lideri occidentali nu doreau unirea. Thatcher s-a dus la Moscova special ca sa-l convinga pe Gorbaciov sa nu accepte reintregirea nationala a Germaniei. “Reunificarea Germaniei nu este in interesul Marii Britanii si nici al Europei Occidentale. Uitati ce ati citit in comunicatele NATO! Nu dorim o Germanie reunificata. Ar conduce la contestarea frontierelor statelor europene. Nu putem permite asa ceva pentru ca o astfel de situatie ar submina stabilitatea internationala si securitatea noastra”, i-a spus Thatcher lui Mihail Gorbaciov. Este interesant insa ca Doamna de Fier i-a recomandat lui Gorbaciov sa nu uite ca Basarabia apartine Romaniei si ca tarile baltice au dreptul la autodeterminare, la fel ca toate natiunile din Uniunea Sovietica. Mitterrand si Thatcher au pus pana la urma o conditie grava pentru Germania: renuntarea la marca, valuta nationala extrem de bine impusa pe piata mondiala atunci. Astazi, declaratiile cele mai vituperante contra reunificarii Romaniei vin din Rusia, din Ucraina si din… Germania. Mai asteptam 50 de ani sa vedem cine a jucat si aici la doua capete.
Nici Gunter Grass nu a dorit unirea germanilor
Celebrul scriitor Gunter Grass s-a manifestat contra unificarii, un lucru mai grav decat dezvaluirea ca laureatul Premiului Nobel pentru literatura activase in Waffen SS. In cartea “Pe drum, din Germania in Germania”, scrisa in 1990, Grass avertiza ca reunificarea va provoca multe resentimente si dezamagiri. „Cel puţin oamenii politici de o anumită factură ar trebui să ştie că, deşi o reunificare rapidă e fezabilă, pentru aceasta s-ar plăti costul neîncrederii şi al unei fisuri uriaşe (între cele două părţi ale Germaniei)”, nota Grass. Pe coperta cărţii, realizată de Grass însuşi, apar două lăcuste, pentru a face aluzie la o afirmaţie a preşedintelui Partidului Social-Democrat (SPD), Franz Müntefering, care a făcut o comparaţie între aceste insecte şi anumiţi investitori care dau năvală într-o ţară şi, după ce devastează totul, pleacă mai departe.
“Doar Romania si Bulgaria vor ramane pentru noi”
Dezmembrarea lagarului comunist este opera presedintilor americani Ronald Reagan si George Bush-tatal, care l-au folosit subtil si pe Papa Ioan Paul al II-lea, ca pe un arhanghel antisovietic. “Scenaristii” stiau ca va veni marea criza economica mondiala si au vrut s-o evite sau macar s-o amane prin asimilarea tarilor excomuniste, care aveau sa devina piete de desfacere, de mana de lucru ieftina si calificata, dar si resurse de “active” industriale inca productive. Macar pentru fier vechi si pentru terenuri, si tot merita! Ca lucrurile stau asa se poate deduce din documentele desecretizate de catre Guvernul Marii Britanii. Putem afla astazi despre discutiile tensionate dintre cancelarul Helmut Kohl si premierul britanic Margaret Thatcher sau dintre Thatcher si presedintele francez Francois Mitterrand, care se temea ca se intorc “germanii cei rai” din istorie. Era convins ca Uniunea Sovietica se va opune categoric reaparitiei unei Germanii mai puternice. De aceea, Mitterrand cerea sa se reconstituie vechea alianta franco-britanico-sovietica impotriva Berlinului. Cam pana acolo mergea atitudinea lui anticomunista. Ii spunea doamnei Thatcher ca o Germanie reintregita “ar domina Polonia, Cehoslovcia si Ungaria, iar pentru noi ar ramane doar Romania si Bulgaria”. Bush-tatal nu a tinut cont de isteriile celor doi si a hotarat sa supervizeze reintregirea nationala a poporului german. Din cauza inertiei, Londra a pierdut momentul istoric. Cand doamna Thatcher si-a schimbat discursul, era prea tarziu: germanii demolasera zidul. Mai pervers in politica, Mitterrand s-a mulat rapid pe situatie si a propus sustinerea Frantei pentru reunificare, daca Germania renunta la puternica ei marca. Cine sa fi fost in spatele acestui teribil scneariu? Vom afla… Nimic din spaimele afisate de Thatcher sti Mitterrand nu s-a adeverit. Berlinul a oferit Moscovei 71 miliarde de dolari in perioada 1990-1994, la care a adaugat alte 36 de miliarde. Relatiile dintre Germania si Rusia au evoluat mereu spre reconstituirea unei axe mai vechi, desi politica externa a Berlinului este supervizata decent de la Washington.
Subminarea entuziasmului popular din spatiul romanesc
S-a vorbit mult despre modelul german, care trebuia aplicat la Romania dupa 1990. Atat de mult, incat politicienii nostri nu au valorificat nimic. Fie n-au vrut, fie nu s-au priceput, fie erau captivii serviciilor speciale de la Moscova. In plus, s-a dezvoltat o intreaga campanie antiunyonista in tara, prin mijloace subterane de tot felul: de la evaluarea costurilor pana la provocarea mineriadelor sau a dezastrului de la Targu-Mures, ca modalitati de presiune, specifice KGB. Daca este sa-l credem pe Petre Roman ca pe-atunci se aflau in Romania peste 25.000 de agenti sovietici, putem deduce ca acestia nu faceau balet prin patria noastra. Noroc de el ca i-a cerut generalului Mihai Caraman, pe-atunci director al SIE, sa-i scoata din Romania. Iar ei s-au aliniat disciplinat si au plecat. Subminarea entuziasmului popular de la Bucuresti si de la Chisinau s-a facut metodic prin lansarea consecventa in public a cliseelor cu efect de sperietoare. Asa se induce psihoza.
• Scenarii de intoxicare pentru Bucuresti:
- Reunificarea costa prea mult; Romania nu este Germania, desi multe judete de peste Prut au un venit mai mare decat judetele Vaslui, Botosani, Calarasi, Olt sau Alba;
- Trebuie referendum (daca Helmut Kohl facea referendum, Germania era si astazi ciuntita);
- Sa nu suparam Moscova ca nu ne mai da gaz, chiar daca ne aflam deja intr-o economie de tip capitalist;
- Ce vor spune puterile occidentale? Vor crede ca Romania are “pretentii teritoriale”;
- Trebuie sa respectam prevederile Actului final de la Helsinki, desi multe frontiere europene au explodat prin formarea mai multor state noi, fara sa mai invoce nimeni acel document caduc, elaborat si convenit la nivel mondial tot pentru linistea Moscovei;
• Scenarii de intoxicare pentru Chisinau
- De ce trebuie sa ne unim cu Romania unde se traieste mai prost ca in R. Moldova? (Intr-adevar, miscarea anticomunista de la Chisinau nu a fost motivata economic, asa cum s-a intamplat la Timisoara sau la Bucuresti. Basarabenii nu stateau noaptea la cozi pentru… “tacamuri”);
- Daca ne unim, ne lucreaza Rusia prin diversiuni secesioniste, provocate in Gagauzia si in Transnistria (asemenea scenarii au ramas valabile din 1918 si pana astazi);
- Daca ne unim, va fi razboi din nou cu Transnistria (Igor Smirnov a amenintat iar ca va reactiva Armata a 14-a de la Tiraspol dupa ce presedintele interimar Mihai Ghimpu a cerut Rusiei sa-si retraga trupele de peste Nistru;
- Daca ne unim, nu mai putem reintegra Republica Moldova cu Transnistria (in realitate, acest deziderat este fals fiindca Rusia va pleca niciodata de bunavoie de-acolo);
- Daca ne unim, Moscova nu ne mai da gaz (evolutiile ulterioare au dovedit ca si acest scenariu este fals);
- Daca desfiintam frontiera, mii de carute cu coviltir, ticsite cu tigani, stau pe malul Prutului si abia asteapta sa napadeasca Republica Molotov (nici o asemenea eventualitate nu mai posibila fiindca magraonii nostri s-au specializat deja in portofele sau in clonarea cardurilor, din Spania si pana in Australia).
Ce cred strainii despre romanii de la Chisinau si de la Bucuresti dupa ce si-au risipit sansele prosteste? In primul rand, rusii au ramas convinsi ca ne vom reunifica tara si ca e doar o chestiune de timp. Evident, fara Transnistria. Evenimentele din aprilie 2009 de la Chisinau i-au determinat pe ziaristii germani sa urmareasca mai atent fenomenul politic din Basarabia. "Reunificarea Germaniei este un subiect de conversaţie din ce în ce mai comun în R. Moldova. Înaintea alegerilor parlamentare din 5 aprilie, cererea partidelor de opoziţie privind apropierea sau chiar unirea cu România se bucură de o susţinere din ce în ce mai mare", scrie Der Spiegel în articolul intitulat "Visuri europene în Moldova comunistă".
Bukovski despre URSS, ROMANIA, BASARABIA SI RUSIA
Interviu cu Vladimir Bukovski - 9 mai 2006, Braşov
- În arhiva dumneavoastră există un document care arată că Biroul Comitetului Central urmărea foarte serios, împreună cu KGB-ul, alegerile din Uniunea Scriitorilor, care aveau loc în 1988. Trebuiau să fie aleşi doar anumiţi oameni?
- Da, sigur, treaba asta se făcea din timp. Ei hotărau între ei pe cine doresc, iar în continuare desfăşurau aceste congrese, conferinţe, în aşa mod încât omul necesar să fie ales. Biroul Politic discuta variantele. În cazul în care o variantă nu trecea, se alegea următoarea variantă. Ei aveau câteva variante pentru orice eventualitate.
- Au fost aleşi anumiţi scriitori pentru susţinerea programului de reforme a lui Gorbaciov?
- Stalin a creat Uniunea Scriitorilor. Până atunci, la ei erau tot felul de asociaţii. Da? Şi el a luat-o sub controlul său. Era o chestiune serioasă pentru el, una dintre direcţiile activităţii sale ideologice. Şi aşa a şi rămas şi în timpul lui Brejnev... De fiecare dată când se schimba direcţia politicii, ei aveau nevoie să reînnoiască cumva faţada acestor instituţii, printre care şi Uniunea Scriitorilor. A venit Gorbaciov. Legenda lui consta în faptul că introduce reforme profunde. Aşa că era nevoie de oameni noi, de careva feţe noi pentru ca aceasta să pară a fi o schimbare şi în acelaşi timp era nevoie ca scriitorii să rămână sub control. De aceea ei, atât de sârguincios, introduceau alternative, introduceau oamenii lor.
- Deci se poate spune că oamenii care au apărut la cel mai înalt nivel al acestei mişcări nu au fost întâmplători?
- Desigur că nimeni nu a fost întâmplă tor. Începând cu timpurile lui Stalin, nu mai erau. Erau toţi aleşi foarte migălos. Acelaşi lucru se întâmpla cu toate celelalte uniuni de creaţie: a compozitorilor, a artiştilor plastici. Erau numai oamenii lor.
- Există o legătură între KGB, mafia din timpul lui Brejnev, creşterea structurilor criminale de la începutul anilor ‘90 şi împărţirea sferelor de influenţă?
- Legătura există. Apariţia acestor afaceri criminale, în timpul lui Brejnev, e legată de descompunerea aparatului şi de temelia defectuoasă a sistemului sovietic. Exista unul şi acelaşi instrument şi pentru conducere, şi pentru control: Partidul care se conducea şi se controla singur. În consecinţă, în anumite regiuni au început să apară structuri corupte, imposibil de controlat deoarece unicul instrument era partidul. Înţelegeţi? Din acest motiv, brusc, întregul partid a început să se destrame geografic în mafii regionale şi centrul nu ştia absolut nimic despre ceea ce se întâmplă acolo, şi nu putea controla asta, ceea ce pentru sistemul sovietic este mortal. Ei nu puteau să-şi permită să aibă lipsa controlului. Ce legătură există aici cu restructurarea? Una simplă: ideea restructură rii a constat în a crea un soi de legă- tură reciprocă, între partid şi societate. Adică nu numai partidul se controlează, ci şi societatea, înţelegeţi? Ca şi atunci când Mao Zedong a organizat la timpul său revoluţia culturală (râde).
- Există o teorie conform căreia KGBul a organizat această restructurare pentru ca aceste structuri noi să treacă pe alte baze economice, mai comode, la economia de piaţă.
- Sistemul lor era unul care nu producea. Era un sistem de distribuţie, nu unul de producţie. Către începutul anilor 1980, conducerea a început să vadă că sistemul nu funcţionează. Trebuia făcut ceva. Pierdeau goana înarmării în faţa Apusului şi aceasta era mortal pentru ei. Economia lor nu mai mergea şi înţelegeau că vor da faliment. Au înţeles aceasta în momentul crizei poloneze.
-
- Da. Brusc, au înţeles că nici măcar Polonia nu o pot răscumpăra din datorii, că nu au bani. Acolo a existat un episod amuzant: Jaruzelsky a cerut un şir întreg de produse înaintea introducerii stării de război, printre acestea 30.000 de tone de carne pe care sistemul sovietic nu o putea aduna. Fiecare şedinţă a Biroului Politic, Brejnev o începea cu întrebarea: „Care e situaţia cu carnea poloneză?“. Gorbaciov, secretar pentru Agricultură, spunea: „Leonid Ilici, noi am trimis peste tot rezoluţia. A fost primită cu entuziasm în întreaga
- Există diferite speculaţii în această privinţă. A existat o mafie care avea nevoie de această restructurare pentru a trece la alte structuri economice.
- Desigur.
- În acest mod se explică explozia criminalităţii şi a împărţirii sferelor de influenţă din anii ‘90.
- În ceea ce priveşte criminalitatea, ei au înmulţit-o, în mare măsură şi conştient. Permiteau un fel de activitate de antreprenoriat însă pentru a aveau un control mai mare, aveau nevoie de structurile criminale... Ei au creat protecţia. Înţelegeţi?
- Era chiar structura lor?
- Desigur. KGB-ul crea foarte multe structuri. Treceau în ilegalitate, creau bande. De câteva ori au fost prinşi. A fost un scandal foarte mare în Extremul Orient, unde a ieşit la iveală faptul că o bandă sângeroasă este compusă din ofiţeri ai spionajului maritim militar. Atunci, cineva a murit şi brusc a ieşit la iveală că ei au un scop bine determinat, că utilizează acest element criminal în calitate de control suplimentar asupra business-ului în formare.
- Dacă privim, începând cu ‘87, la ce se petrece în Transnistria şi Moldova, se poate spune că evenimentele din ‘89 au fost pregătite de către KGB?
- Este absolut corect. Fronturile populare au fost de la bun început ideea lor. Însă problema consta în faptul că astfel de sisteme, de regulă, sunt imposibil a fi ţinute sub control. Mai devreme sau mai târziu în faţa liderilor acestora apare o dilemă: sau merg în urma stării de spirit populare sau dispar. Înţelegeţi? Aşa au fost nevoiţi, într-un fel, să meargă în urma poporului. S-a radicalizat poporul, s-au radicalizat şi aceste fronturi. În cadrul lor, au apărut facţiunile. Aşa a apărut ideea lor să creeze un fel de pluralism în societate, însă unul foarte controlabil, un pluralism în care şi unii, şi ceilalţi ar fi fost sub control. Aşa au început să creeze partide. Exemplu: Jirinovsky, agent KGB. A fost în structurile de spionaj. (râde) A fost în închisoare în Turcia. Lui i s-a ordonat să creeze un partid.
- Şi domnul Putin a lucrat în
- El e ofiţer KGB. Jirinovsky era simplu agent. Lucrul lui Putin nu era legat de spionaj, ci de monitorizarea tovarăşilor est-europeni. Vorbind cu aproximaţie, Putin turna la Moscova cine şi cum se comportă, cine este de mai mare încredere. El nu s-a ocupat de spionaj.
- Istoricii români susţin că în ‘89, în
- Eu nu am date referitoare la
- La fel ca şi Transnistria.
- La fel ca şi în Abhazia. Şi acum utilizează această regulă străveche „Divide et impera“. S-au străduit în aşa mod să taie aceste teritorii... Poloniei, ei i-au dat o bucată, cealaltă au luat-o intenţionat. La fel şi în Lituania. Acolo, o parte era poloneză, pe care au dat-o lituanienilor şi întotdeauna era folosită în cazul unor astfel de crize. Acelaşi lucru a fost şi cu
- Ideea în privinţa acestor zone libere este veche...
- Da, însă în practică a început să fie implementată doar în timpul lui Gorbaciov şi de aceea el avea nevoie de aceste miş- cări naţionale controlabile. Dar, cum v-am spus, controlul nu s-a menţinut mult timp. Vezi cazul Lituaniei: Brazauskas a devenit un mare liberal, s-a separat de Moscova şi a declarat partidul comunist lituanian separat de PCUS. Moscova a perceput aceasta într-un mod foarte dureros, înţelegând că, dacă începe fragmentarea, atunci acesta este sfârşitul. Moscova nu dorea acest lucru. Gorbaciov nu avea în vedere ca URSS să se destrame.
- Ce puteţi spune despre al doilea şi al treilea eşalon al CC şi despre înaintarea lor pe linie ierarhică? Această înaintare a început înainte de restructurare.
- Elaborarea restructurării a început în ultimii ani ai lui Brejnev, apoi în timpul lui Andropov. Planul s-a elaborat la sfârşitul anilor ‘70, începutul anilor ‘80. Concepţia restructurării şi diverse etape ale ei erau elaborate în centre de cercetare ale CC şi KGB. Ei au început să creeze eşaloane. Există unul, Grecenevsky...
- Oleg Grecenevsky. Am citit...
- Da. Iată cum ei pregăteau echipa lui Gaidar, cum îi pregăteau pe Yavlinsky, pe Ciubais.
- Aceşti oameni nu au apărut întâmplător...
- Absolut. Nimic nu se făcea aşa în sistemul sovietic. A ieşit la iveală faptul că ei aveau în
- Se pare că şi domnul Iliescu era amic cu Gorbaciov...
- Iliescu neagă că l-a cunoscut pe Gorbaciov. Noi avem informaţii că el a învăţat cu Gorbaciov. Cât de mult ei au comunicat sau nu, nu ştiu.
- De ce oamenii care aveau opinii mai radicale au fost defăimaţi că sunt agenţi ai KGB-ului? De ce s-a întâmplat aşa? Nu erau convenabili, deranjau un anume mers al evenimentelor?
- Probabil. Uitaţi-vă cât de grijuliu ei au început să facă aceasta. Pe de o parte, ei începeau o anumită iniţiativă în societate, iar din altă parte, ne izolau foarte conştient de aceasta. Foarte conştient. Ei desfă- şoară acţiuni după acţiuni care au ca scop să-i strivească pe ai noştri, care sunt incontrolabili.
- De ce nu a avut loc reunificarea Basarabiei cu România?
- Întrebarea este retorică. Deoarece nu a dorit România. Eu am publicat protocolul. Iliescu a adus vorba pe tema aceasta: „Măcar istoricii să studieze problema“, iar Gorbaciov a spus: „Eu nu am nevoie de aceasta acum. Şi aşa mă doare capul acum“. Şi Iliescu a spus: „Bine, bine...“.
- Înseamnă că sus nu se dorea?
- Nu doreau. Pentru ei era importantă salvarea sistemului. Iar această problemă le părea prea complicată. Dacă ei ar fi vrut, dacă în acel moment România ar fi insistat asupra acestei probleme, voi v-aţi fi reunificat demult. Pentru că, în realitate, Rusia nu are nevoie de
- Nici strategic, nici economic ?
- Nici unul. Absolut nici unul. Acum, ei nici chiar vinul nu vor să-l cumpere (râde). Dar ce mai poate da
- În marile imperii, uneori există astfel de perioade, de destrămare, apoi vine o perioadă de tranziţie şi după revin în forţă...
- Asta încearcă să facă Putin. Să creeze un simulacru de URSS. Dar acest lucru e o mare prostie. El nu înţelege că URSS s-a destrămat datorită unor cauze fireşti, nu artificiale. Aşa că s-o aduni acum este probabil mult mai complicat decât să aduni imperiul roman sau cel austro-ungar.
- Această teorie există, şi chiar există astfel de tendinţe.
- Pentru Dumnezeu! Ei vor încerca în continuare. Ei pur şi simplu vor mutila viaţa la încă o generaţie şi mai mult nimic. Lenin cu Troţki l-au unit cu baionetele, ideologie, şi el, ca un cadavru galvanizat, a mai existat încă 70 de ani. Dar, de fapt, imperiul rus a luat sfârşit în anul 1918. Restul a fost în mod artificial... menţinut. Astăzi, imperiile nu au nici un sens. Gata, acest lucru a trecut. Astăzi, teritoriul nu reprezintă un bun naţional. Micul Hong Kong era mai bogat decât
- Ce puteţi spune despre problema separatismului în
- Aceste probleme există peste tot. În mare măsură, Rusia s-a folosit de aceasta ca de o armă imperială, cum ar fi populaţia vorbitoare de limbă rusă din Ţările Baltice. Toate acestea sunt pentru ei convenabile, aceasta este încă o pârghie de presiune.
- Acest lucru este unul depăşit?
- După părerea mea, începe să fie depăşit. Cred că aceasta se va termina cu nimic. Rusia acum este absolut... o fiinţă pe picioare de lut. Ei acum trăiesc pe seama preţurilor mari la petrol. Cum pot ei să creeze Uniunea Sovietică dacă în anii ‘80 nu a putut supravieţui cu toată măreţia sa, cu toată.... A dat faliment. Cum poţi să încerci acum?
- Credeţi că în viitor va avea loc reunificarea Moldovei cu România?
- Depinde în întregime de România. Dacă va dori acest lucru, îl va face. Dar eu am o senzaţie că România nu prea tinde spre aceasta... Eu nu înţeleg de ce, însă nu există aici o astfel de dorinţă emoţională puternică. Eu nu o simt. Dacă ar fi existat o voinţă politică manifestată din partea României, atunci demult
- Mulţumesc.
- Cu plăcere.
A consemnat Elena Cojocaru
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
