La comemorarea luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine.
Postez mai jos fragmente dintr-un interviu pe care Dumitru Moldovan mi l-a acordat în vara anului trecut pentru revista ˝Veghea˝. (F.P.)
Am aflat despre dînsul din cartea "Brazii se frîng, dar nu se îndoaie", scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mînă din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu. Este un român prea puţin cunoscut, faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lîngă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi, pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. L-am găsit preocupat, cu gravitate, de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pămînt, constată o stare de slăbiciune a Poporului Român. Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam, care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte, totuşi, o speranţă, gîndindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.
Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.
În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă, Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptîndu-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat, şi nouă, din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.
N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: "Ţară scumpă, te iubesc şi acum, ca şi atunci, şi cu oase frînte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crînceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!". (Florin Palas)
- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dvs. anticomuniste?
- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, pînă în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar, de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism. După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor "patru înţelepţi": Marx, Lenin, Engels şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întîlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormînt!
Refuzînd să devin turnător, am devenit fugar
Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întîlnire, mi-au spus că sînt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Cînd m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că, probabil, Schneider avea pe lîngă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.
Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin ‘50, toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întîlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat pînă în toamna lui ‘51. (Nota redacţiei - din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întîlnirile cu Securitatea, menţionînd ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu). Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute pînă la poalele pădurii. Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plîngînd şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă pînă la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, am intrat într-un cerc de Miliţie şi de Securitate.
După ce au tras în mine, m-au arestat
M-au somat, le-am răspuns că sînt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la 3 dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam 4 arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întîmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras şi n-am pomenit nimic de tata.
- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.
- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.
- Cum s-au comportat doctorii cu dvs.?
- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.
M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea
Sursa:Vlad-Mihai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu