În calitate de obiect al activităţii economice şi al dreptului de proprietate, pământul este o categorie economică, dar în calitate de teritoriu pământul este deja o noţiune politică. Pentru RM, stat vulnerabil din mai multe puncte de vedere, ignorarea acestei realităţi va genera doar probleme. Or, când suprafeţe mari de pământ vor fi procurate de giganţi economici din Vest sau din Est, a căror pondere economică şi politică în lume este incomparabil mai mare ca cea a RM, ei vor fi şi suverani, şi independenţi aici în mult mai mare măsură decât proprietarii obişnuiţi. Autorităţile locale şi centrale, pentru ei, vor avea o semnificaţie pur simbolică. Şi vor fi apăraţi aceşti investitori-latifundiari nu doar de propria lor greutate economică şi politică, ci şi de legile interne şi diferitele tratate bilaterale privind protejarea şi promovarea investiţiilor străine. Drept dovadă, aduc un singur exemplu: un „investitor străin” care, investind 5400 lei într-o întreprindere înregistrată în Moldova, poartă azi cu succes republica prin curţile internaţionale şi câştigă sume enorme în comparaţie cu cea „investită” pentru că nu-i place tratamentul organelor fiscale şi vamale.
Deci, se poate întâmpla ca pământul vândut unor străini să devină şi un teritoriu străin. Mai ales că, potrivit art. 23 din Legea privind investiţiile în activitatea de întreprinzător, „RM recunoaşte cesiunea, către un alt stat sau persoană juridică străină, a drepturilor investitorului străin asupra investiţiilor acestuia efectuate pe teritoriul său”. Cazul Palanca deja e cunoscut: Ucraina a primit în proprietate de la RM o porţiune de 7,7 km de şosea. Dar statul ucrainean mai are şi propria jurisdicţie asupra acestui obiect al dreptului de proprietate, cu toate că formal terenul e teritoriul RM. Acum, să extrapolăm acest caz la eventualele „cesiuni” de către potenţialii cumpărători străini a drepturilor lor asupra pământului „către un alt stat”. Ne putem pomeni, în statul RM, cu enclave ce vor fi „apărate” de alte state...
Tot de domeniul politicului ţine faptul că pământul, prin definiţie, este spaţiul vital, baza şi temelia activităţii poporului care locuieşte în ţara respectivă şi pe teritoriul respectiv, fiind baza (condiţia necesară) a identificării naţional-etnice a poporului. De secole, acapararea teritoriilor a fost principalul scop al războaielor, iar cazurile de izgonire a localnicilor de pe pământul lor au condus la dispariţia unor asemenea populaţii şi la pieirea naţiunilor. La aceleaşi consecinţe se va ajunge şi atunci când majoritatea populaţiei economic şi social active, în virtutea circumstanţelor create, va părăsi teritoriul respectiv, băştinaşii devenind, astfel, minoritari la ei în ţară.
Analiza legislaţiei altor state arată că, în majoritatea cazurilor, acestea prevăd restricţii vizavi de dreptul persoanelor străine asupra pământului. Cel mai frecvent străinilor li se interzice procurarea pământului cu destinaţie agricolă - vezi Turcia, Ungaria, Lituania, Ucraina, un şir de provincii din Canada şi state din SUA. Alte ţări - China, Israel, Estonia, România, Belarus, Albania, Bulgaria, Thailanda - au stabilit interdicţie completă la vânzarea terenurilor pentru străini. Japonia, Brazilia, Cehia permit procurarea terenurilor numai străinilor care locuiesc permanent acolo. În Marea Britanie, unele state din SUA, Elveţia străinilor le este interzis să procure terenuri dacă nu au permis de şedere în ţară. Dar, în aceste ţări există un regim strict de vize, astfel încât doar un număr nesemnificativ de străini să poată procura terenuri. Un şir de ţări stabilesc zone interzise pentru procurarea de către străini a terenurilor: o anumită distanţă de la frontieră, de la albia râurilor, de la lacuri etc. În Mexic, asemenea zone ocupă circa 43% din teritoriul ţării, iar în Grecia - 51%.
O practică aproape unanim aplicată în ţările care permit procurarea terenurilor de către străini constă în obţinerea obligatorie de la stat a acordului pentru efectuarea cumpărării. Ţările care, într-un fel sau altul, au restricţionat acest fenomen s-au ghidat de considerente politice şi economice: protejarea securităţii naţionale şi a celei alimentare, prevenirea generală a dominaţiei economice străine, păstrarea genofondului şi a materialului social al naţiunii, controlul indirect al imigraţiei, controlul cantităţii şi direcţionării investiţiilor străine. Dar un argument dominant a fost prevenirea sau restricţionarea speculaţiei străine cu pământul. O excepţie ar fi ţările UE care, conform pct. 2 al Anexei a XIII-a la Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht, au obligaţia de a acorda cetăţenilor străini din UE drepturi asupra pământului egale cu drepturile propriilor cetăţeni. Însă, în ceea ce priveşte cetăţenii altor state, ţările UE decid la propria discreţie. În plus, aderarea noilor membri a adus mai multe excepţii, rezultate din circumstanţe obiective.
În momentul aderării la UE a ţărilor Europei Centrale, pământurile aici erau de cinci-zece ori mai ieftine decât în Europa de Vest, iar veniturile populaţiei - de două-şapte ori mai mici. Deci, străinii bogaţi puteau cumpăra suprafeţe mari la un preţ ce depăşea cu mult cifra pe care ar fi putut s-o ofere cetăţenii autohtoni. Totodată, pământurile din Europa Centrală, ca şi cele din RM, sunt atrăgătoare şi pentru că nu sunt suprasaturate cu chimicale, fapt ce facilitează exploatarea lor pentru a obţine produse ecologice. Aceşti doi factori - preţul diminuat şi calitatea solurilor - făceau ca terenurile din aceste ţări să se bucure de o cerere sporită.
Din aceste considerente, negociind aderarea la UE, România a solicitat o perioadă de tranziţie de 15 ani de la data aderării pentru liberalizarea regimului dobândirii, de către persoanele străine, a terenurilor cu destinaţie agricolă din România, a celor aflate sub luciu de apă, precum şi a altor terenuri aflate în extravilan, respectiv cinci ani pentru terenurile din intravilan. Solicitarea a fost justificată de implicaţiile majore ale procesului liberalizării. O liberalizare imediată ar fi fost de natură să producă serioase consecinţe economice şi sociale, având în vedere următoarele considerente: implicarea unui mare procent din populaţia României în activităţi în agricultură; existenţa unui decalaj substanţial între veniturile medii ale cetăţenilor români şi cele ale cetăţenilor statelor membre ale UE; menţinerea unor diferenţe mari de preţ ale achiziţionării terenurilor în România, respectiv în UE.
Termene de graţie la deschiderea pieţei funciare chiar şi pentru cetăţenii ţărilor UE au obţinut şi alte state care au aderat la UE - Polonia, Cehia, Ungaria, Bulgaria.
Dacă e să revenim la problemele noastre, este evident că nu putem vorbi nici măcar de avantaje economice. O analiză fugară a vânzării terenurilor pentru construcţii către investitorii străini arată că rezultatele au fost sub nivelul aşteptărilor - n-au sporit investiţiile în economia reală a RM, nu s-a înviorat industria. Terenurile, ca şi alte imobile, s-au procurat, de regulă, în scopuri speculative - pentru profituri mari într-un termen scurt în domeniul construcţiei apartamentelor. Singurul rezultat mai vizibil al acestor tranzacţii a fost creşterea preţurilor la apartamente, fapt ce i-a determinat pe mulţi cetăţeni să plece în străinătate exclusiv ca să câştige bani pentru a-şi procura locuinţă. Nu mai vorbim de faptul că, deseori, funcţionarii interpretau şi aplicau legea după bunul lor plac, ghidându-se de interesul personal.
Astăzi, riscul e că străinii vor fi investitori de moment, care vor cumpăra terenurile agricole în scop speculativ şi nu vor face prea mult pentru dezvoltarea agriculturii. Or, practica ţărilor în curs de dezvoltare arată că schimbările pozitive în economie atrăgeau persoane înstărite din străinătate, dar scopul lor era, de regulă, procurarea suprafeţelor şi vânzarea lor ulterioară, la preţuri mult mai ridicate, ei aşteptând acest moment mai mulţi ani în şir, fără a face vreo investiţie directă acolo. Mai mult: vânzarea masivă a pământurilor va submina stabilitatea socială, economică şi politică a RM, dat fiind că va dispărea pătura medie de proprietari de la sate, care sunt chemaţi să asigure această stabilitate. Cei care şi-au vândut terenurile vor îngroşa rândurile şomerilor, iar a crede că ei vor fi încadraţi în câmpul muncii de noii proprietari de pământ este o utopie. Tehnologiile mecanizate, aplicarea pesticidelor şi a altor chimicale vor diminua cererea de braţe de muncă.
Dacă procesul de liberalizare a pieţei funciare va fi declanşat în actuala variantă, care de fapt prevede introducerea în lege doar a sintagmei conform căreia toţi străinii sunt în drept să procure terenuri agricole, situaţia, din dificilă, va deveni catastrofală. Pentru că pământul se va scoate la vânzare necondiţionat, fără a se ţine, cel puţin, cont de practica şi reglementările existente la acest capitol în alte ţări, precum şi de propria experienţă privind vânzarea terenurilor. Spre exemplu, în mai multe ţări europene, au fost stabilite restricţii şi la suprafaţa maximă de teren ce poate fi deţinută de o singură persoană: în România - 200 ha, în Ungaria - 300 ha, în Germania - 500 ha etc. Sunt prevăzute şi alte condiţii obligatorii: proprietarul trebuie să lucreze în agricultură; să trăiască la locul unde are pământul; să aibă studiile respective, aceste cerinţe fiind înaintate în egală măsură şi străinilor.
În RM, astăzi, un cetăţean poate cumpăra - la modul teoretic - toate terenurile agricole existente, iar pe deasupra - şi cele destinate construcţiilor. Pentru că nu există niciun fel de restricţii în acest sens. La fel precum - conform unor decizii ale instanţelor noastre - se poate de făcut concluzia că orice cetăţean străin, chiar dacă nu a înfiinţat aici o întreprindere, ar putea cumpăra, tot teoretic, toate imobilele şi terenurile destinate construcţiilor din RM, excepţie făcând terenurile agricole şi cele destinate fondului silvic... Şi acest cumpărător nu trebuie să aibă niciun acord de la o autoritate oficială a ţării. Bineînţeles, persoanele oficiale cu bună ştiinţă se fac a nu înţelege sensul art. 1, 22 ş.a. din Legea privind investiţiile în activitatea de întreprinzător, care prevăd cu totul altceva privind dreptul străinilor de a procura terenuri destinate construcţiilor în RM, decât ceea ce se întâmplă în realitate. Dar, când Parlamentul nu dă o interpretare normelor date, se va acredita în continuare punctul de vedere subiectiv sau, mai bine zis, generat de interesul personal al unor asemenea persoane. Deci, pentru a pune capac la toate aceste absurdităţi, rămâne de promovat şi sintagma că „străinii au dreptul să cumpere terenuri agricole”.
Trebuie să menţionăm, aici, că nivelul controlului de către stat astăzi nu este nici pe departe îndeajuns pentru a permite vânzarea terenurilor agricole străinilor. Imperfecţiunea legii, dar mai ales ţinuta profesională şi morală ce lasă mult de dorit a unor funcţionari dau motive serioase pentru a considera că declanşarea acestui proces va avea consecinţe nefaste pentru RM, ireparabile în viitor.
Să nu ignorăm, totodată, un fenomen mai nou. Guvernul chinez încurajează fermierii care cumpără terenuri agricole peste hotare, astfel la ei soluţionându-se problema achiziţionării producţiei, a şomajului şi a numărului populaţiei în ţară. Conform informaţiilor din presă, China ar duce tratative cu Brazilia şi alte ţări din America de Sud sau Africa privind cumpărarea pământurilor. La deschiderea pieţei terenurilor cu destinaţie agricolă, şi RM ar prezenta interes pentru China. Va fi gata RM să suporte valul de emigranţi-fermieri chinezi? Că doar n-o să vină agricultorii din Franţa, Olanda sau Germania... Şi India elaborează un proiect de lege care va permite companiilor private şi de stat să procure pământuri agricole peste hotare, iar toată producţia crescută acolo va fi adusă în India. Şi unele ţări arabe bogate în petrol sunt dispuse să-şi soluţioneze programele alimentare procurând terenuri agricole peste hotare. Iar Moldova, la sigur, va putea intra în vizorul lor...
Problema în cauză apare în mod atât de controversat şi din cauză că în Constituţie ea e prezentată mai mult decât confuz. Astfel, numai în art. 111, alin. (4) se conţine următoarea dispoziţie: „Pământul, subsolul, apele, regnul vegetal şi cel animal, alte resurse naturale aflate pe teritoriul UTA Gagauz-Yeri sunt proprietate a poporului RM şi constituie, totodată, baza economică a Gagauz-Yeri”. Dacă facem puţină ironie juridică, putem spune că pământurile din Găgăuzia în general nu mai pot fi vândute străinilor, pentru că ele au proprietar - poporul RM. Tot de aici ar rezulta că asupra celorlalte pământuri, decât cele indicate în art. 111, poporul din RM nu mai este proprietar, motiv din care îi aşteptăm cu nerăbdare pe proprietarii străini.
Pământul a rămas ultimul capital naţional de care mai dispune RM. Şi el aparţine, precum a spus marele şi vrednicul Voievod, nepoţilor nepoţilor noştri. Dar nepoţii căror nepoţi îl vor avea în realitate, după vânzările preconizate?.. Bineînţeles, într-o economie în tranziţie, legislaţia e mai dinamică. Necesită modificări şi îmbunătăţiri şi legislaţia funciară. Dar, aceste modificări nu trebuie să contribuie la degradarea şi împrăştierea prin lumea largă a populaţiei băştinaşe a RM. În opinia noastră, urmează să facem modificări care vor stabili că pământul trebuie să aparţină numai celor care îl lucrează, restricţionând dreptul persoanelor juridice de a cumpăra terenuri agricole. Trebuie de stabilit plafonul maxim al suprafeţei de teren ce poate fi deţinut de o persoană, iar producătorul agricol autohton să fie protejat prin fapte, nu prin declaraţii. Dacă cei care îşi asumă responsabilitatea guvernării nu doresc să depună niciun efort, dând totul în mâinile străinilor cu gândul că aceştia vor scoate ţara din impas, ei fac o greşeală enormă. Căci, e o aberaţie ca teritoriul ţării să fie delimitat doar de hotare, iar în interiorul acestora pământul să aparţină străinilor. Numai păstrarea dreptului asupra pământului după localnici şi urmaşii lor din generaţie în generaţie este o garanţie a supravieţuirii în timp a acestui popor.
Dumitru Braşoveanu,
avocat, prim-vicepreşedinte al Asociaţiei „Parlamentul-90”
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu