Pariuri sportive Germania: Top Siteuri & Case de pariuri 2024
Acum o săptămână
La mulţi ani, Alexandru Lesco. Eroul român împlineşte 55 de ani, dintre care 13 în temniţele de la Tiraspol.
Mihai Ghimpu vrea sa ne hotarasca si viitorul: Moldova nu se va uni niciodata cu Romania. Moldova nu este a lui, ci a urmasilor urmasilor nostri!
"Faptul ca vorbim limba romana nu inseamna ca Moldova trebuie sa se uneasca cu Romania. Este un bluf. Nu va exista niciodata o unire cu Romania", a spus Ghimpu, care este si presedinte al parlamentului de la Chisinau.
Presedintele interimar a afirmat ca, in cursul ultimei vizite efectuate de Traian Basescu la Chisinau, "a devenit clar ca nicio fuziune nu este posibila cu Romania".
"Moldova este un stat suveran. Speculatiile legate de unirea cu Romania trebuie lasate in uitare. Astazi, trebuie mai ales sa ne ocupam de economia noastra", a precizat Mihai Ghimpu.
HotNews.ro
Din puţul gândirii. Marian Lupu: Din punct de vedere științific, vorbesc limba română, din punct de vedere politic - limba moldovenească!
Potrivit declarațiilor lui Lupu din cadrul emisiunii înProfunzime, modificarea denumirii limbii în Constituția R. Moldova trebuie operată astfel ca marea majoritate a populației să agreeze schimbările. UNIMEDIA amintește că începând de astăzi la Chișinău se va afla o delegație a Comisiei de la Veneția, care va asista AIE în vederea propunerilor de modificarea a punctelor din legea supremă.
Sursa: UNIMEDIA, via
A început marea desecretizare!
Guvernul a desecretizat, ieri, peste 1500 de dosare din fosta arhivă a partidului comunist (actualmente arhiva organizaţiilor social-politice), documente inedite ale şedinţelor Biroului Comitetului Central al PCM. În câteva săptămâni urmează să fie scoase de la secretul de stat toate dosarele fostului partid comunist de până la 1991.
Decizia a fost luată de Comisia interdepartamentală pentru protecţia secretului de stat, la cererea Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova. Amintim că săptămâna trecută „Comisia Cojocaru” a cerut preşedintelui interimar al R. Moldova, Mihai Ghimpu, să soluţioneze această problemă în vederea cercetării obiective a trecutului comunist din RM. Guvernul, la solicitarea preşedintelui, a reacţionat prompt şi a convocat luni şedinţa Comisiei de desecretizare a documentelor de stat. Ultima şedinţă a acesteia a avut loc în 2006.
„Au fost desecretizate dosarele din perioada 1974-1984, adică o perioadă foarte importantă pentru redactarea raportului final, considerată până mai ieri tabu de către cercetătorii istorici. Comisia de desecretizare s-a arătat a fi deschisă pentru a soluţiona toate problemele legate de alte fonduri arhivistice (SIS, MAI, MAEIE etc.)”, a spus Mihai Taşcă, secretarul Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova.
Sursa:
http://timpul.md/news/2010/02/08/6432SCUTUL: O NOUĂ ŞANSĂ, NU O VICTORIE
Alternativa oferită de mamele spartane fiilor lor plecaţi în luptă, Cu scut sau pe scut, este prea tranşant ultimativă, dar, prin participarea sa la scutul spaţial american din Europa, România intră într-un joc global de mare complexitate şi cu multe necunoscute (pentru Bucureşti în orice caz). Un joc grav, nu neapărat în sensul de periculos, deşi... Grav, adică de mare responsabilitate, pentru că angajează securitatea naţională, cu tot ce implică ea - avantaje, certe sau eventuale, dar şi riscuri, costuri, sacrificii.
Parteneriatul strategic cu SUA nu ne obligă să acceptăm invitaţia preşedintelui Obama, dar nici nu am putea-o declina, politicos şi netemeinic argumentat. În mod firesc, şeful statului şi CSAT au dat un prim răspuns pozitiv, după care urmează să se pronunţe şi Parlamentul, ba poate şi poporul, printr-un referendum. Oricum, decizia finală nu poate fi luată pripit sau cu celeritate, cum se spune mai nou. Şi aşa România este primul stat care a dat un răspuns iniţial prompt şi entuziast. De ce alţi aliaţi strategici ai SUA, parteneri şi ei în NATO, ca Turcia sau Grecia, sau Bulgaria, ţări de prin preajma noastră, nu ne-au luat-o înainte, de ce în Polonia, Cehia, Ungaria, varianta iniţială a scutului nu a prea fost pe placul populaţiei? E de reflectat.
Apoi, securitatea naţională a României este parte a securităţii din arealul NATO, conform faimosului principiu al muschetarilor, n-ar trebui oare consultaţi şi aceşti aliaţi înainte de a se lua decizia finală în ce ne priveşte? De fapt, avem oare voie să luăm o asemenea decizie şi fără a trata şi cu ei?
Despre noua variantă de scut nu ştim mare lucru, nu ştie nici măcar ministrul rus de Externe, care a cerut public detalieri Washingtonului. Nostim este (dacă poate fi ceva nostim într-o problemă atât de serioasă) că în timp ce mai toţi analiştii occidentali s-au arătat surprinşi de vestea dată de preşedintele Băsescu, colegii lor ruşi nu sunt surprinşi sau cel puţin aşa susţin. Sunt ruşii mai bine informaţi?
La noi, politicienii şi comentatorii exprimă aprecieri felurite, dar preponderent favorabile. Unii vorbesc, triumfalist, de o victorie a politicii externe a ţării, ceea ce într-un fel e adevărat, căci arată încrederea puternicului aliat american în România. Dar într-o victorie câştigi ceva. Prin scut câştigăm, de fapt recuperăm, securitate, adică acea securitate care e necesară pentru că se vor ostiliza relaţiile cu Iranul, cu Rusia, tocmai din cauza prezenţei militare americane pe teritoriul naţional şi a participării la scutul antirachetă american. Vom avea o umbrelă de securitate, se susţine. Dar poate nu era nevoie să ne expunem ploii. Prin scut, redobândim coeficientul de securitate pe care nu l-am fi pierdut dacă n-am avea scutul, dar, în plus, ne mai încărcăm şi cu riscuri suplimentare, mai pierdem şi altele. Fără scut, de pildă, poate că Iranul ar fi intrat în proiectul Nabucco, iar în relaţiile cu Rusia n-ar fi intervenit încă un impediment. Se afirmă că scutul va da mai multă forţă de negociere Bucureştiului atunci când tratează cu Moscova. Ei aş, de parcă s-ar apropia vreun deget românesc de butoanele sistemului american antirachetă.
Lucrurile sunt însă mai nuanţate. Mai corect ar fi să vorbim nu de o victorie, ci de o şansă, de o nouă şansă în relaţiile cu Statele Unite. Negocierile româno-americane pe tema scutului, foarte importante, sunt totuşi stricte, punctuale, de altfel nu se vor purta la nivel foarte înalt. Ansamblul relaţiilor bilaterale cu SUA este, însă, ori ar trebui să fie, mult mai cuprinzător. România se globalizează excelent, în paradigma americană, dar mai ales militarmente. Dacă, pe relaţia cu SUA, am ajunge la un nivel similar şi în ce priveşte investiţiile (Bechtel? Ford, pe care îl ajutăm?), şi tehnologiile, şi informatica, şi libertatea de mişcare (vezi problema vizelor SUA pentru cetăţenii români), într-un context frăgezit de acceptarea scutului, atunci, da, se merită şi riscurile, poate şi costurile, pentru noi, ale proiectului.
Comentariile neoficiale din Rusia pe marginea proiectului scutului din România sunt, şi ele, foarte diverse şi merg de la ironii la puneri în gardă, trecând şi prin constatări de genul Nimic deosebit. Reacţia oficială a Moscovei e însă cât se poate de clară. Întâmplător sau nu, la numai o zi după ştirea de la Cotroceni, preşedintele Medvedev a aprobat Noua doctrină militară a Rusiei, care califică drept principale ameninţări la adresa Rusiei extinderea NATO şi sistemele de apărare antirachetă. România este implicată în ambele situaţii. De aceea, decizia românească privitoare de scut e prea importantă pentru a se limita la impulsuri de genul americanofiliei naive sau al rusofiliei rudimentare, căci sunt angajate aici chiar statutul şi marja de acţiune ale României în lume, şi pentru mult timp de acum înainte.
În dezbaterea naţională ce va avea loc probabil în materie, nu-şi au locul nici disputele partizane, pătimaşe, între partide, între lideri, nici simpatiile şi resentimentele mai vechi sau mai noi ale elitelor sau muritorilor de rând. O judecată la rece, pe ce se ştie, pe ce se poate prevedea sau bănui, pe ce serveşte interesul naţional, e singura formulă la îndemână pentru a se găsi răspunsul la sfidarea atât de angajantă căreia îi facem faţă.
Problemele României cu Ucraina, de la Insula Şerpilor la minoritatea asuprită a Europei
Astăzi, se împlineşte un an de la Decizia istorică a Curţii de la Haga privind spaţiul maritim din zona Insulei Şerpilor, ocazie cu care diplomatul Bogdan Aurescu va lansa la Librăria Cărtureşti, la orele 18, lucrarea sa „Avanscena şi culisele Procesului de la Haga“. Din păcate, Curtea internaţională nu a judecat şi statutul Insulei Şerpilor, străvechi pământ românesc, obţinut prin rapt de către fosta U.R.S.S. şi preluat ilegal de către una din succesoarele fostei Uniuni Sovietice, actuala Ucraina. Şi aceasta nu este singura dispută care încinge relaţiile româno-ucrainene. Mai presus de toate, ar trebui să ardă însă problematica românilor din nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Basarabia istorică, Bugeacul, poate cea mai asuprită şi uitată minoritate din Europa la ora actuală. Ca atare, publicăm în exclusivitate pentru „Curentul“ câteva repere istoric-geografice privind Bucovina, Ţinuturile Herţa, Hotin, Bugeac şi Insula Şerpilor, inclusiv date aflate la zi, sintetizate într-un studiu mai special de reputatul prof. Univ. Dr. Traian Valentin Poncea.
Victor Roncea
Bucovina istorică - Evoluţie geopolitică
Bucovina istorică era, la data anexării ei de către Habsburgi, o parte constitutivă a Principatului Moldovei. Toponimul slav „Bucovina“ = „Ţara Fagilor“, preluat ulterior de către austrieci cu aceeaşi semnificaţie („Buchenland“), este atestat documentar pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a Moldovei din timpul lui Roman I (la 30 martie 1392). (...) Deşi trupele austriece au ocupat Bucovina încă din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, printr-o convenţie încheiată între Imperiul Habsburgic şi Sublima Poartă - sub a cărei suzeranitate se afla Moldova. Delimitarea graniţelor s-a perfectat prin Convenţia din 12 mai 1776. Timp de 12 ani (între 1774-1786), Bucovina s-a aflat sub administraţie militară austriacă, fiind condusă de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Spleny (1774-1778) şi Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).
Între anii 1786-1848, Bucovina a fost încorporată Galiţiei, drept cel de-al 19-lea cerc (Kreis). (...)
După revoluţia de la 1848-1849, împăratul Franz Joseph I a hotărât separarea Bucovinei de Galiţia, recunoscându-i autonomia prin Constituţia din 1849. În urma alegerilor din 1861, s-a constituit prima Dietă a Bucovinei, iar un an mai târziu, împăratul a acordat Marelui Ducat al Bucovinei stema proprie: bourul moldovenesc pe fond tricolor (roşu, albastru şi auriu). Cu prilejul proclamării monarhiei austro-ungare (1867), Bucovina a intrat în componenţa Cisleitaniei, depinzând direct de Viena, iar începând din anul 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rang de Mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei.
La 23 octombrie 1918, Adunarea Constituantă, convocată de Adunarea Naţională a Românilor, sub preşedinţia lui Iancu Flondor, a hotărât desprinderea Bucovinei de Austria şi Unirea cu Regatul României, lucru înfăptuit la 28 noiembrie acelaşi an, când Consiliul Naţional Român din Bucovina a votat cu o majoritate impresionantă de voturi unirea acestui străvechi pământ românesc (10.442 kmp) cu România, în graniţele sale istorice, de la Nistru până la Ceremuş şi Colacin.
La 28 iunie 1940, în urma ultimatumurilor sovietice şi ca urmare a aplicării în practică a prevederilor secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei (circa 6.000 kmp), împreună cu Ţinutul Herţa şi Basarabia au fost anexate de U.R.S.S.
Eliberate de Armata Română (iulie 1941-martie 1944), aceste teritorii vor fi reocupate de Armata Roşie şi înglobate în cadrul Uniunii Sovietice. Ulterior, Bucovina de Nord, Ţinuturile Herţa şi Hotin, precum şi Bugeacul, adică partea de sud a Basarabiei, la care, în anul 1948, va fi adăugată şi Insula Şerpilor, vor fi incluse în componenţa R.S.S. Ucrainene.
În prezent, Bucovina de Nord constituie o provincie a Ucrainei cunoscută sub numele de regiunea Cernăuţi, care cuprinde fostul judeţ Cernăuţi, părţi importante din judeţele Suceava şi Rădăuţi, judeţul Hotin şi Ţinutul Herţa. Suprafaţa totală a regiunii grupează 8.100 kmp (din care circa 6.000 kmp nordul Bucovinei), cu o populaţie de 940.801 de locuitori, din care românii, din cauza deportărilor, dislocărilor, refugierilor, execuţiilor sumare sau colonizărilor (prin imigrări) de elemente alogene, îndeosebi ucrainene sau rusofone, reprezintă doar 20%.
Evoluţia demografică a Bucovinei şi mistificările ucrainene
Schimbarea structurii etnice a populaţiei Bucovinei în perioada 1774-1918 se poate explica prin mai multe cauze, între care cea mai importantă a constituit-o migraţia - de fapt, atåt emigrările, cât mai ales imigrările în Bucovina, precum şi asimilările, deci deznaţionalizarea elementului autohton românesc.
(...) Bogăţiile Bucovinei au exercitat o atracţie deosebită şi asupra altor etnii, în special ruteni şi evrei. Referitor la colonizarea rutenilor, s-a scris mult pe această temă, formulându-se o serie de teze fără substrat ştiinţific, dar cu puternică implicare politică şi ideologică. Astfel, istoriografia sovietică şi, mai nou, cea ucraineană au bătut monedă pe apartenenţa întregii Moldove (prestatale) la Rusia kieveană, apoi la Principatul Haliciului care, în viziunea pseudoistoricilor de la Moscova, respectiv Kiev, s-ar fi întins până la Dunărea de Jos. (...) Mergând pe linia mistificării istorice, s-a ajuns la afirmaţia hilară după care Bucovina ar fi leagănul poporului ucrainean, în timp ce mănăstirile celebre de la Voroneţ, Arbore, Suceviţa, Moldoviţa, cu frescele lor, ar fi opera ucrainenilor (...).
Caracterul eminamente românesc al Bucovinei
În ceea ce priveşte hotarele Bucovinei istorice, apartenenţa ei la Principatul Moldovei şi caracterul eminamente românesc al locuitorilor săi sunt realităţi care nu pot fi negate decât de răuvoitori. (...) Compoziţia etnică a provinciei indică faptul că la data ocupării Bucovinei de către Habsburgi populaţia era preponderent românească, fapt recunoscut şi de autorităţile austriece în monografia oficială amintită anterior şi publicată în anul 1899: „După naţionalitate, majoritatea locuitorilor (în anul 1775, n.n.) aparţineau neamului românesc («rumänischer Volksstamm»)“.
Traian Valentin Poncea
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
