(FOTO & AUDIO) Lansare de carte: Românii din Bugeac pe cale de dispariţie. O călătorie prin satele româneşti din sudul Ucrainei

Pe data de 1 februarie 2011 la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti a avut loc o lansare de carte despre romanii din sudul Basarabiei, transmite Basarabeni.Ro

La lansarea cartii: „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie. O călătorie prin satele româneşti din sudul Ucrainei” au participat Eugen Tomac, secretar de stat Departamentul pentru Românii de Pretutindeni; Titus Corlăţean, preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului; Viorel Badea, vice-preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului. De asemenea la lansare a fost prezent si primul Premier al Republicii Moldova Mircea Druc.

Autorii, George Damian şi Cătălin Vărzaru au avut ocazia sa povesteasca invitatilor mai multe detalii despre despre românii din Bugeac şi suferinţele lor.

Biserici demolate, preoţi bătuţi, monumente vandalizate, cimitire desacralizate, limba română alungată din şcoli, deznaţionalizare şi purificare etnică – aceasta este soarta de azi a românilor din Bugeac, sudul Basarabiei, sau regiunea Odesa din Ucraina după denumirea oficială. Mai mult de 120.000 de etnici români sunt supuşi zilnic unui agresiv proces de deznaţionalizare după cum am putut constata la faţa locului în vara anului 2010.

Basarabeni.Ro aminteste ca aceasta carte a fost publicata cu sprijinul Guvernului Romaniei prin Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni.
 
Sursa: Basarabeni.ro - Românii din Bugeac

 

Ziaristi Online: Premierul Vlad Filat a recunoscut ca a servit in trupele KGB pe frontiera URSS. FOTO/VIDEO

 

Vlad Cubreacov informeaza: “Prezent joi, 27 ianuarie, alături de un vechi cadru KGB, generalul de securitate Gheorghe Mihai (in prezent director al SIS), la ceremonia de marcare a 19 ani de la crearea Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat (SPPS), premierul Filat a primit în dar o beretă neagră şi alte însemne „ale curajului şi bărbăţiei” din partea directorului SPPS, Igor Bodorin. Cu această ocazie, Filat a recunoscut public, în premieră, că a slujit în trupele KGB şi că păstrează acasă, la loc de cinste, uniforma de grănicer sovietic. Referindu-se la bereta neagră primită, Filat a declarat: „O s-o pun la locul care îl am, unde am mai multe elemente, inclusiv şi ceea ce ţine de serviciul pe care l-am avut eu în tinereţe, serviciul militar, desigur, mă refer, atunci tot am avut uniformă – aşa, mai specială – am făcut armata la frontieră”. Vladimir Filat a slujit, între 1987 şi 1989, în trupele speciale ale KGB, responsabile cu paza frontierei sovietice de stat.”
Emil CONSTANTINIU, FLUX, Ediţia de Vineri, Nr.20113, din 28 ianuarie 2011 reprodus de Vlad Cubreacov
Informatia confirma ancheta Vladimir (Vlad) Filat, premierul Moldovei, recrut fruntas in trupele KGB. FOTO

Sursa: ZiaristiOnline

Petru Ursache: Clipa Basarabiei necunoscute

Moto
 „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti. Numele Basarab si Basarabia exista cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”.

(Eminescu, Opere X. Publicistică. Editura Academiei, 1989, p. 57).

De la inversarea, cu intentie, a geografiei istorice, fapt posibil doar pe hartă si în cabinetele diplomatilor, se ajunge la fenomene de aculturatie si de colonizare (sau, într-o retorică mai nouă, pentru întretinerea orgoliilor „celui tare”, a „sălbatecului modern”), la „ciocnirea civilizatiilor”; dar si la bătălia pentru triumful adevărului în temeiul documentului de arhivă, ca să se dea o umbră de sperantă majoritătii păgubite. Basarabia reprezintă un caz tipic în această privintă, destinat să întretină nu doar starea conflictuală, „ciocnirea”, ci vrajba si înrăirea, căderea din starea de umanitate.

 S-a început cu o minciună imperială, tratatul de la Lutk. (Se întîmpla, totusi, dincolo de Nistru si de seria de cetăti de strajă, preexistente: Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă); s-a continuat, după un secol, printr-un rapt monstruos, pe măsură (la 1812), ca atacurile împotriva insulei de romanitate, „de la Nistru pîn' la Tisa”, să capete forme dramatice, fiind vizată îndeosebi fibra etnică, situarea spatio-temporală, jurisdictia istorică, deprinderile cutumiare si etice. Dezbinarea si acapararea au fost legile de fier ale năvălitorilor colonializatori. Ei au reformulat datele realitătii milenare, pentru a da fată convenabilă, însă înselătoare, ordinii impuse în folos propriu. Ce înseamnă Moldova versus Basarabia, decît o nemaipomenită contrafacere geo-politică, o sfidătoare siluire a adevărului? Moldova si-a luat numele de la un rîu care-si poartă undele pe o întindere de teren aflată „dincoace”; si de la o legendă intrată în constiinta tuturor românilor. Între Baia si Siret se cuprinde spatiul de întemeiere si de extindere a Moldovei lui Alexandru cel Bun, a lui Stefan cel Mare, a lui Dimitrie Cantemir. Miscarea întemeietoare de viată istorică si culturală a pornit dinspre Carpati spre Nistru si mai departe. Nu invers. Pe-atunci, rusii abia se organizau în jurul Novgorodului, ajutati de suedezi; Kievul avea să se înalte în spiritualitate abia o dată cu Petru Movilă, iar curtea taristă se putea făli, ceva mai tîrziu, să aibă în mijlocul ei un reprezentant al Academiei din Berlin, în persoana înteleptului, dar naivului domnitor, Dimitrie Cantemir. Lucrurile trebuie spuse răspicat în litera lor. Si tot asa: ce înseamnă Moldova versus România? Este o nouă si diabolică intentie de spintecare a trunchiului comun si indivizibil, nu numai teritorial, de data aceasta, dar si etnic, lingvistic, spiritual. După ce criterii îsi fabrică manualele istoricii si lingvistii din cabinetul comunistului si românofobului Voronin? Nu ne rămâne decît să ne angajăm, în bătălia pentru adevărul istoric, cu cărtile pe masă, pentru a discuta coerent, cu măsură, temeinic si în firea lucrurilor.

O astfel de carte doveditoare, de replică este, fără îndoială, Basarabia necunoscută, elaborată în mai multe volume, începînd cu anul 1993 („Universitas”, Chisinău si continuînd: 1997, „Museum”; „Museum”, 2002; „Museum”, 2006) de energicul publicist si om de cultură basarabean Iurie Colesnic. Ni se înfătisează, pe mai multe sute, chiar mii de pagini, „o clipă” din viata Basarabiei, cea mai semnificativă si impunătoare dintre toate. Ea corespunde momentului de iluminare si de vointă, cînd fortele autohtone si patriotice au ascultat chemarea pămîntului, au înfiintat Sfatul Tării, în traditia vechilor domnitori si au decis, „într-un glas” cu fratii ardeleni, Unirea cu Tara. Această „clipă” aurorală nu însemna numai redesteptarea Basarabiei. Era si „clipa României” reîntregite. Basarabia a dat prima tonul, cum se stie, în mod decis si în perfectă cunostintă de cauză, ca partea cea mai îndurerată si cea mai încercată din fiinta etnică. Atunci s-a cîntat pentru toti românii Limba noastră, în chip de imn, de doină si de rugăciune. Să se retină: o poezie alcătuită de un preot, fiu de plugar. Si să nu uităm: tot un basarabean a fost primul care a pus în frază si în ton melodios imaginea de glorie si de îndurerare a României. L-am numit pe Alecu Russo. El este unul dintre aceia care au lucrat cu mestesug si întelepciune ca numele Tării să intre în gînd si în inimă. Si tot el a salvat si dăruit pentru memorie Miorita, „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume”(cuvintele îi apartin). Asadar, „clipa Basarabiei” este însăsi „clipa României” din totdeauna. 

 Basarabia necunoscută cuprinde succinte schite de biografie culturală privind personalităti ale locului, care s-au afirmat în anume planuri ale vietii politico-administrative si spirituale, reusind, prin lucrare grea si la unison, să mentină suportul moral, continuitatea si coerenta etnică a elementului românesc dintre Prut si Nistru, împotriva tendintelor vrăjmase, din afară, de dispersare si de nimicire. Unii au roit, după împrejurări, spre alte centre de cultură, în interiorul tării sau în afara granitelor. Reveneau, însă, de fiecare dată cînd situatia celor rămasi locului devenea critică, reangajîndu-se, cu putere, întru ajutorare. Se asigura ochiul de veghe, necesar si vital.
 

……

 În ce-l priveste pe Constantin Stere, el a preluat ideea unitătii neamului la scară lărgită, pînă la cuprinderea organismului în totalitatea lui naturală si istorică si a cultivat-o cu aceeasi înflăcărare pe care o întîlnim la Goga si la Iorga. Profesor la Iasi, înfiinta revista „Viata Românească”, în amintirea „Daciei literare”, publicatii de cultură în general. Cu gîndul la basarabenii săi, însă, si la partea din trupul românismului aflată în pericolul înstrăinării fortate, înfiinta reviste unioniste în folosul direct al locuitorilor dintre Prut si Nistru; si tot el a fost cel mai activ si influent în actiunea de întemeiere a Sfatului Tării, nucleul politic al dezvoltării Basarabiei viitoare, revenită în componenta naturală a Tării. Lui Constantin Stere i se datorează înfiintarea ziarului „Basarabia” (ajutat de Zamfir Arbore, Ion Pelivan, Emanuil Gavrilită), la 1906, primul în limba autohtonilor, adică româna. În acea vreme, română însemna unire. Au urmat „Viata Basarabiei” (1907) si „Cuvînt moldovenesc” (1914). Ca amănunt: toti cei trei mari basarabeni, Alecu Russo, B. P. Hasdeu si Constantin Stere au fost adversari de neîmpăcat ai rusificării si ai colonizării. 

 Din derularea destinelor acestor cărturari de seamă rezultă că ideea Unirii venea din timpuri îndepărtate, pentru basarabeni, ca un vis încă neîmplinit, cum spunea poetul, sprijinind speranta încă înaintea înfăptuirii ei. De altfel, scriitorul de la Chisinău si autorul Basarabiei necunoscute, care s-a afirmat, am putea spune ireprosabil, deopotrivă, în domeniul istoriei si teoriei literare (a se vedea Literatura română, „Museum”, Chisinău, 2000, 520 p.), i-a consacrat lui Constantin Stere o cercetare temeinică, de arhivă (Constantin Stere, Documentări politice. Museum – Fundatia Culturală Română. Bucuresti-Chisinău, 2002, 638 p.), corectînd necesar si pertinent sablonul narodnicist cu care ne-au obisnuit manualele comuniste, ca si prea mult lăudata si amalgamata monografie a lui Z. Ornea. Pe scurt, aceeasi menire de corectare si cuprindere largă a imaginarului politico-cultural are si cartea, în completare, Basarabia necunoscută.

 
Autohtoniei i se adaugă educatia civică aleasă (dobîndită-mostenită), în măsură să întărească statura morală a combatantilor. Ca să facem o statistică lămuritoare, din cele 46 de chipuri evocate în primul volum, o treime sunt preoti, cu 4 mitropoliti printre ei, iar majoritatea celor rămasi (de regulă, cadre didactice, juristi, scriitori, ziaristi, actori, pictori) si-au început cariera trecînd prin seminarii si academii teologice. Alexandru Cristea si Alexandru David sunt preoti, muzicieni si publicisti; Ion Buzdugan, jurist, economist, poet si jurnalist; Alexei Mateevici, preot-poet si erou. Biserica, scoala, traditia istorică îi mentineau în permanentă vibratie. Li se adaugă profesori de mare profil stiintific si profesional, asemenea lui Stefan Ciobanu ori Al. Boldur. Găsim în paginile cărtii lui Iurie Colesnic informatia, nestiută de multă lume, că unul dintre cei patru generali ai României, anume Alexandru Averescu, a fost basarabean. Cum vedem, sunt prezentate în carte caractere puternice, încercate. Este si cazul preotului si mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu care se deschide volumul întîi. Era „fiu de răzes si ostas de frontieră”, unul dintre marii misionari ai românismului în prigoană, în legătură cu care s-a păstrat dusmănoasă tăcere. Si-a început scoala în Transilvania, unde avea un unchi preot si a continuat-o la Budapesta, ca să urmeze Academia teologică din Kiev. După un stagiu la Iasi, călătoreste în Orient si în sudul Dunării, la Constantinopole, Smirna, Patmos, Afon; se întoarce iarăsi o vreme în tările române (Cozia, Iasi) si ajunge din nou la Kiev, Poltava, Odessa. Peste tot tine cursuri la institute teologice si predici de suflet în biserici si mănăstiri. Ajunge episcop al Cetătii Albe si al Benderului si e numit mitropolit al Moldovei si Munteniei, „fiind sfintit la Iasi”. În cele din urmă, „se retrage la Chisinău si este nevoit s-o înceapă cu organizarea unei noi eparhii a Basarabiei”. Remarcabilă este si figura lui Vasile Gafencu, de asemenea fiu de plugar la origine. I se potriveste perfect strofa lui Mateevici: „Limba noastră-i limbă sfîntă,/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plîng si care-o cîntă/ Pe la vatra lor tăranii”. Pentru că a făcut parte din Sfatul Tării, Vasile Gafencu a fost deportat si s-a pierdut, prin 1940, într-un gulag din pădurile îndepărtatului Arhanghelsc. Fiul său, Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor”, cum i se spunea printre detinutii de la Pitesti, avea să sfîrsească si el dramatic; iar unchiul lui Valeriu si fratele lui Vasile Gafencu, anume Grigore Gafencu, fost ministru în Guvernul României interbelice, s-a văzut nevoit să fugă din tară sub amenintarea tancurilor cu stea rosie. O familie zdrobită de comunisti, ca multe altele din spatiul eminescian „de la Nistru pîn' la Tisa”. 

 Cum spuneam, Iurie Colesnic a dat prioritate elitei culturale, locale deocamdată, dorind să se afle că lumea intelectuală a basarabenilor nu se reducea la cîteva nume cunoscute doar din surse publicate sub cenzură. Exista la fata locului o categorie întreagă, bine constituită, de oameni activi si curajosi, pregătită să întîmpine tendintele potrivnice, dirijate de aproape sau de departe. De aceea, în special volumul întîi pune în fata cititorului schite de portret ale unor cărturari, participanti direct la momentele conflictuale de la începutul secolului trecut. Se lămureste, indirect, cealaltă problemă de fond din istoria mai nouă a Basarabiei, ca un adaos la ce s-a spus deja: dorinta generală de unire cu Tara nu s-a produs spontan, sub impulsul împrejurărilor de moment. Ea s-a născut din interiorul organic, cu răspundere si cu asumare si a fost sprijinită de fortele locale care au pus în practică o comandă transmisă imperios din generatie în generatie. Dovadă că în „clipa” dată s-au ivit oamenii necesari si vrednici care au fost recunoscuti ca mesageri ai adevărului, intrînd glorios în istoria politică si culturală a României: Pantelimon Halippa, Ion Inculet, Ioan Pelivan, Anton Crihan, Vasile Gafencu, Liviu Marian, etc.; ca să nu mai vorbesc de profesori de înaltă valoare, de savanti, îndeosebi filologi, de artisti si de actori celebri.

 De retinut modul tenace al basarabenilor de angajare pe toate planurile împotriva tarismului, îndeosebi pentru libertate etnică si democratie. Doar un singur caz citez, figura de legendă a lui Zamfir Arbore, după însemnările unui martor de epocă: „În casa lui Arbore, veneau toti acei care erau împotriva tarismului, pentru eliberarea Basarabiei si a Poloniei. Întîlneai acolo oameni de diferite neamuri, din diferite medii, din diferite tări, de diferite dogme politice, dar legati toti printr-un profund sentiment contra tarismului si pentru eliberarea popoarelor de sub jugul lui. Si toti găseau la el un cuvînt de îmbărbătare, de îndrumare si ajutor” (Cf. Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, editia, 2002, p. 8).

 După pilda lui Zamfir Arbore (din vita celebrului hatman de la Hotin?), actionează si basarabenii de astăzi, cu aceeasi sete de libertate, organizati în societăti culturale, institutii publice, case de editură, fundatii politice internationale. Dificultatea, ca o sporire a răului, constă în faptul că oamenii lui Voronin sunt mai pătimasi decît slugile tarului. Dacă asta e posibil! Probabil că se doreste o încheiere rusinoasă, fără margini, a domniei comunismului. Partea neplăcută este că a căzut năpasta pe biata noastră Basarabie, adică „cealaltă” Românie, să fie scena pentru ultimul act al sinistrei istorii. Îndemnul lui Alecu Russo încă este de actualitate: ”Cinge-ti coapsa, tară română… si-ti întăreste inima… miazănoapte si miazăzi, apusul si răsăritul, lumina si întunerecul, cugetul dizbrăcător si dreptatea s-au luat la luptă… Urlă vijălia de pe urmă… Duhul Domnului trece pre pămînt!…” Ca si oastea de preoti basarabeni, si scriitorul de pe malul Bâcului dădea un înteles înalt psalmic scrierilor sale. De aceea a si compus Cîntarea României; de aceea se dovedeste a fi mai mult decît utilă cartea lui Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută. 

Petru Ursache 

Viaţa românească

Ziaristi Online: Vladimir (Vlad) Filat, premierul Moldovei, recrut fruntas in trupele KGB. FOTO

 

Dupa ce ieri am aflat ca SoriNus Ovidiu Vintu de la Chisinau, alias cetateanul moldovean Vladimir Plahotniuc, vicepresedinte al Parlamentului Moldovei, si-a schimbat identitatea ca cetatean roman, cu numele de Vlad Ulinici, acum mai apare pe net si o fotografie cu Vlad Filat (corect Vladimir; cum ar fi ca lui Emil Boc sa i se spuna, oficial, Milu Boc?), premierul Republicii de la Chisinau, in care se disting clar trese si decoratii ale KGB, primite in cadrul desfasurarii stagiului militar la serviciul granicieri al URSS. Despre Vlad(imir) Filat s-au scris multe. Pe scurt, dupa ce-si indeplineste stagiul militar, tanarul Filat este trimis in 1990 la studii in Romania, la Iasi, Facultatea de Drept A. I. Cuza. Este momentul in care, dupa KGB, este abordat si de organele speciale romanesti, conform cutumelor. La 25 de ani e deja director general la “RoMold Trading SRL” din Iasi. Se mai intoarce in Moldova de abia in 1998 si doar pentru a fi numit, direct, sef al Departamentului Privatizarii si Administrarii Proprietatii de Stat (foto stanga sus de la sedinta de constituire a Guvernului, in Parlamentul de la Chisinau si video pe prima pagina a portalului). Avea 29 de ani.

Se intampla in Guvernul Ciubuc (nu radeti, va rugam) sub presedintia lui Piotr Lucinschi, ultimul prim secretar al CC al PCUS din RSS Moldoveneasca, ulterior presedinte “democrat” si antiroman feroce (foto dreapta). Nascut in raionul Soroca, el este decorat pentru meritele sale antiromanesti si de colegul sau nascut la Tighina, dar presedinte la Bucuresti, pe numele lui de trista amintire Emil Constantinescu. De pe treptele privatizarii, tanarul Vlad(imir) Filat a urcat pe culmile politicii moldovenesti pana in ziua de azi. Insa, pana acum, intotdeauna, s-a pastrat o mica pata in biografia sa oficiala: serviciul sub care a servit “patria” sovietica. Il aflam azi: KGB.
Fotografia din timpul stagiului militar (foto sus, in deschidere) este publicata de Flux-ul de la Chisinau, constituind practic prima dovada concreta a unei informatii ce trebuia facuta publica, pana acum, chiar de catre politicianul moldovean. Acuzatia, altfel, nu este chiar noua. Ea a mai fost formulata in trecut de Preşedintele Asociaţiei „Pro Europa” de la Chişinău, Boris Asarov, care a declarat înca din 2008, in cadrul unei conferinţe de presă, că liderul Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM), Vladimir Filat, ar fi fost agent KGB şi trimis în România sub acoperirea de student la Universitatea „Al. I Cuza” din Iaşi. „Trebuie să menţionăm că numitul Vladimir Filat şi-a satisfăcut serviciul militar, în perioada dintre 8.05.1987 – 15.08.1989, la Sevastopol, în cadrul trupelor de grăniceri ale KGB-ului sovietic. După expirarea termenului de satisfacere a serviciului militar, Filat a efectuat un curs de instruire în şcoala specială a KGB din Galiţino, situată în regiunea Moscova. După absolvirea şcolii KGB din Galiţino şi susţinerea cu brio a unor examene riguroase şi a unor teste psihologice, Vladimir Filat a fost inclus în rândurile aşa-numitei „agenturi secrete” a KGB, iar în toamna anului 1990 a fost trimis în misiune în România, unde a fost plasat în rândurile studenţilor basarabeni din Iaşi şi, în acelaşi timp, pus să desfăşoare o amplă activitate economică. Totodată, în prezent, Vladimir Filat se află sub controlul total al ex-rezidentului Serviciului Federal de Securitate al Rusiei în România, Valeriu Pasat, ex-agent KGB, pregătit, ca şi Filat, pentru o amplă activitate sub acoperire în ţara vecină”, a specificat Asarov. Astazi apare si dovada. Sa speram ca este reala. Ramane ca premierul Republicii de la Chisinau sa infirme sau confirme aceste date. Tocmai pentru aceasta edificare, consideram ca este de interes public sa  fie facuta cunoscuta informatia publicata de colegii de presa basarabeni.

Iata articolul Flux-ului de la Chisinau:

E adevărat: Filat a slujit în trupele KGB!

Biografia oficială a premierului Vladimir Filat ne anunţă că dumnealui şi-a satisfăcut, în anii 1987-1989, serviciul militar în termen. Aceeaşi informaţie este preluată de enciclopedia electronică Wikipedia. În nici una dintre biografiile primului ministru nu apare precizarea în ce trupe anume, adică în care gen de armă şi-a satisfăcut premierul nostru serviciul militar.
Ei bine, o fotografie mai veche, obţinută pe surse, postată recent pe reţeaua de socializare pe internet Facebook şi preluată de ziarul nostru, ni-l înfăţişează pe Vladimir Filat soldat în Armata Sovietică. Această fotografie spune mult şi multe de la sine.

Întâi, văzând acronimul rusesc „ПВ” („PV”) de pe epoleţi, înţelegem că genul de armă în care a servit domnul Filat patria sovietică a fost unul mai aparte. „PV” înseamnă „Pogranicinâie voiska”, adică „Trupele de grăniceri”. Este vorba, evident, despre Unităţile speciale ale Trupelor de grăniceri ale Comitetului Securităţii Statului (KGB) ale URSS, ca să redăm denumirea completă a genului de trupe în care premierul nostru a servit Uniunea Sovietică.
Faptul că a făcut parte, doi ani de zile, din trupele speciale ale KGB este ascuns cu multă grijă de premier şi de biografii săi bine plătiţi. Nimeni nu cunoaşte exact pe care anume segment al frontierei sovietice, în care anume unitate şi la care anume pichet de grăniceri s-a aflat în perioada respectivă bravul nostru soldat. Există însă voci care susţin că prima jumătate de an de serviciu în trupele KGB Vladimir Filat a petrecut-o în Crimeea, la Sevastopol, în ceea ce se numea pe timpuri „Simferopolski otread”, după care actualul nostru premier a fost repartizat în altă unitate. Uniforma sa din 1989 ne spune clar că nu este vorba de trupele maritime, ci de cele de infanterie ale KGB (în rusă – „suhoputnâie pogranvoiska KGB”).
În al doilea rând, Vladimir Filat nu numai că a slujit în trupele KGB, dar a şi fost un grănicer sovietic de valoare, remarcat de conducerea militară. Imediat după postarea fotografiei cu pricina pe internet, lumea s-a apucat să desluşească ce insigne şi distincţii sovietice strălucesc în pieptul bombat al falnicului grănicer KGB. Dat fiind că fotografia este alb-negru, la o rezoluţie proastă, de acum 21 de ani, această sarcină este mai complicată, dar nu imposibilă. De aceea, am încercat să clarificăm şi noi care au fost distincţiile grănicerului KGB, Filat, căci pentru care merite i-au fost acordate este, deocamdată, mai greu de aflat sau de precizat.

 

Aşadar, să le luăm pe rând. Distincţia de sus, în formă de medalie, este cea mai importantă dintre toate cele 5 decoraţii militare sovietice ale grănicerului nostru. Este vorba despre o distincţie a KGB, şi anume, distincţia „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri). Această distincţie, având gradele I şi II, a fost instituită la 8 aprilie 1969 de către Iuri Vladimirovici Andropov, prin Ordinul nr. 53 al KGB de pe lângă Sovietul de Miniştri al URSS. Regulamentul distincţiei şi descrierea acesteia au fost semnate de către general-colonelul Pavel Ivanovici Zârianov, şeful trupelor de grăniceri ale KGB. Având dimensiunile de 4 x 5 centimetri, distincţia pectorală „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri) reprezenta o stea cu cinci colţuri (pentagramă) pe fundalul unui nimb de raze. În centrul pentagramei este situat un scut cu imaginea profilului unui grănicer sovietic. Facem o paranteză aici pentru a arăta că scutul reprezintă o constantă în heraldica organelor NKVD, KGB, iar, mai nou, şi a Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova (SIS). De ambele laturi ale scutului apare inscripţionarea „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri), redată cu litere aurii. În spatele figurii grănicerului, în partea superioară a nimbului de raze este reprezentată imaginea unei borne de frontieră cu stema URSS. În partea inferioară a nimbului de raze este situat un scut mic pe care este redat gradul distincţiei. În conformitate cu punctul 2 al Regulamentului distincţiei, aceasta se acorda soldaţilor, matrozilor, sergenţilor şi subofiţerilor din trupele de grăniceri ale KGB „pentru serviciu militar exemplar în apărarea frontierelor de stat ale URSS, pentru abilităţi în reţinerea infractorilor la frontiera sovietică şi pentru manifestarea în aceste cazuri a curajului, perseverenţei, rezistenţei, a rezultatelor excelente în pregătirea politică şi militară şi pentru disciplină militară exemplară”. Distincţia este suspendată de o bandă verde, culoarea trupelor KGB, de altfel ca şi culoarea epoleţilor şi petliţelor purtate de militarii din aceste trupe. Şi aici nu facem nici un fel de aluzie la faptul că premierul Filat a insistat ca partidul său să-şi ia drept culoare distinctivă culoarea verde. Este, desigur, vorba de o simplă coincidenţă, nimic mai mult. Trebuie să mai precizăm că distincţia „Otlicinik pogranvoisk” (Eminent al trupelor de grăniceri) de gradul I se acorda personal de către şeful trupelor de grăniceri ale KGB. Cum a ajuns premierul nostru să primească în 1989 această distincţie din partea KGB şi pentru care merite concrete? Nu putem şti. Dar timpul va vărsa lumină, cu siguranţă, asupra acestei chestiuni şi atunci orice semn de întrebare se va spulbera.
Celelalte decoraţii din pieptul soldatului din trupele de grăniceri ale KGB sunt, evident, mai mici ca valoare, dar totuşi, de neneglijat. Bunăoară, „Starşii pogranicinik” v-ar spune ceva? Nu ne vom opri însă astăzi asupra lor. Vom reveni, poate, cu o altă ocazie la acest subiect. Este bine să le lăsăm şi cititorilor noştri libertatea să se pronunţe. Vom spune doar că cele trei distincţii, din rândul al doilea, sunt legate, de asemenea, de trupele KGB. Numai ultima insignă, din cel de-al treilea rând, este una sportivă.
Ei, iată că povestea premierului de culoarea epoleţilor trupelor KGB începe să devină mai interesantă. Şi mai desluşită. Nu de alta, dar multă lume nu înţelegea ce o fi avut oare în vedere, la 7 aprilie 2009, ziaristul Victor Roncea din Bucureşti când a spus verde, pe şleau, româneşte că nimic esenţial nu se schimbă la Chişinău, atâta doar că o mână de kaghebişti mai tineri îi înlocuieşte pe alţi kaghebişti mai bătrâni! Ce trist adevăr, nu-i aşa?

Emil CONSTANTINIU, FLUX

Preluat de la Ziaristi Online

Se lanseaza cartea. „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie. O călătorie prin satele româneşti din sudul Ucrainei” (autori: George Damian şi Cătălin Vărzaru)

Biserici demolate, preoţi bătuţi, monumente vandalizate, cimitire desacralizate, limba română alungată din şcoli, deznaţionalizare şi purificare etnică – aceasta este soarta de azi a românilor din Bugeac, sudul Basarabiei, sau regiunea Odesa din Ucraina după denumirea oficială. Mai mult de 120.000 de etnici români sunt supuşi zilnic unui agresiv proces de deznaţionalizare după cum am putut constata la faţa locului în vara anului 2010.

Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre românii din Bugeac şi suferinţele lor de azi vă invităm la lansarea volumului scris de George Damian şi Cătălin Vărzaru „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie. O călătorie prin satele româneşti din sudul Ucrainei” care va avea lor marţi 1 februarie 2011, orele 18:00 la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu, Bulevardul I.C. Brătianu nr. 2).

Dacă aveţi prieteni care ar fi interesaţi de această lansare vă rog să-i anunţaţi.

George Damian

Viorel Patrichi: Lupii din România atacă Republica Molotov

Cum stăm acum la gura sobei – dacă avem lemne, amarnic se mai potrivesc poveştile cu lupi. Pe când eram copil, la Crăieşti, pe malul Siretului, le ascultam de la cei bătrâni, până adormeam…
Este aici o atracţie a majestăţii sălbăticiei. Doar lupul ne-a însoţit istoria, ca fiară totemică. „Dac” însemna lup, „valah” tot lup este. Ruşii o numeau pe fiica lui Ştefan cel Mare „Elena Voloşiţa”…
Nu am însă intenţia unei poliloghii filologice findcă-i musai să mă refer la poveştile foarte actuale cu lupi de  pe la fraţii noştri dintre Prut şi Nistru. Mi-am adus aminte de lupii copilăriei mele după ce am văzut o emisiune difuzată de o televiziune cu nume neaoş: „Niti” (nu „Nit”!), care înseamnă „reţea” – reţea electrică şi, prin extensie, reţea mafiotă, reţea ocultă, reţea de spionaj etc. Şi am văzut acolo nişte români speriaţi de pe la Hânceşti, care s-au trezit cu oile rupte de haite.
Pentru bieţii oameni este o dramă, dar pentru editorii de la „Reţeaua” a fot un excelent pretext să amintească – fie şi subliminal – de primejdia pe care o reprezintă România, ţara din care vin lupii! Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, ei au suprapus pe această nenorocire imagini cu Vlad Filat şi cu Gheorghe Flutur, care tăiau sârma ghimpată cu cleştele, cu cherpedinu… Pe-aici au trecut lupii din România, nu trebuia tăiată sârma ghimpată, mai bine rămâneam în ţarc. Mai dăm un ţăran buimăcit, mai arătăm vag imagini de peste Prut…
Inutil să mai spunem că este o instrumentare penibilă, nedemnă pentru un jurnalist din acest veac. Timp de 20 de ani, aşa au procedat majoritatea politicienilor de la Chişinău cu alegătorii lor şi continuă s-o facă.
Dar de unde au venit totuşi lupii, mai ales că oamenii de ştiinţă jurau că nu mai exista labă de lup prin Codrii Basarabiei?  După ce a stat de vorbă cu supuşii lui Igor Smirnov, „Ziarul de Gardă” ne povesteşte că lupii au fost aduşi cu avionul din Rusia, la porunca lui Voronin. Comandă specială pentru partidele de vânătoare ale satrapului – 100.000 de euro.
Lupii au fost paraşutaţi în pădurea Geamăna, Anenii Noi. Aşa cum, tot la pofta lui Voronin, pădurea de la Ţiganca a fost populată cu fazani şi mistreţi.
Nu cred însă că trebuie să vină lupii din România ca să atace Republica Molotov. Are destui înăuntru. Nu mai amintesc aici de Voronin care se lamenta la monumentul lui Lenin că l-a trădat tovarăşul Diacov.
Am să mă refer la Marian Lupu, ajuns oleacă prezident, românul care poartă numele carnasierului. Îmi spunea anul trecut un prieten de la Bălţi: „Băi videţî-vă di treabî, cî Marian Lupu pentru noi este doar Voronin doi! Mai aşteptaţi cî nu dau turşii…” Şi ce dreptate avea! „Excitat de ziarişti”, Lupu a simţit că-l arde pe maţe când a fost întrebat ce limbă vorbeşte.
Abia s-a văzut cu dârlogii rupţi în mâini, că prima lui grijă a fost să se arunce spre ţara de unde vin lupii: vrea tratat politic de bază cu România, aşa cum ar semna cu Republica Bangladesh!
“Deoarece, în viziunea mea, să ne limităm la o declaraţie politică care vizează, da, un parteneriat strategic privind integrarea europeană este important, dar nu este suficient”, s-a sumeţit Marian Lupu. După ce a promis că „i-ar da la moacă” fostului director al Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău, dacă vine cu un asemenea tratat la Traian Băsescu, o ia sigur peste ochi.
Să fie limpede pentru toţi urmaşii lui Brejnev: niciun preşedinte de la Bucureşti nu va avea curajul să semneze un astfel de document cu cele şase judeţe din Basarabia fiindcă va fi blestemat.
Vorbind despre „o politică care vizează”, Marian Lupu are şi argumente:
“Semnarea unui asemenea acord vine şi cu o importanţă politică deosebită, deoarece se pun nişte puncte pe ‘i’ după zeci de ani de zile. Se elimină nişte umbre în relaţiile bilaterale, nişte argumente false pentru anumiţi politicieni sau partide politice care încercau să facă speculaţii la acest subiect, dar este important şi pentru o transparenţă a agendei în relaţiile bilaterale”.
Care să fie motivul pentru care Marian Lupu a pus “nişte puncte pe i” şi şi-a dat în stambă aşa iute? Să-l fi sfătuit de bine consilierul de taină Cosmin Guşă, o şarlă venită din România, la fel de onorabilă ca dl. Conţiu?
Mai anţărţ, se întoarce Guşă de la Moscova şi pune de-o conferinţă de presă la un hotel scump din Bucureşti. Şi hodoronc-tronc! ne relatează domnia sa că a discutat cu nişte strategi de-ai lui Putin că să punem noi românii de-o uniune pravoslavnică, alături de mai vechii noştri prieteni, că “ne dau ruşii gaze mai ieftin”.
L-am felicitat atunci că, în sfârşit, avem şi noi nişte politicieni care ies la interval cu vectorul rusesc pe malul Dâmboviţei, e perfect, să ştim şi noi cu cine votăm. (Gusă chiar a pus bazele unui partid care avea drept siglă un… urs. E-adevărat, de pluş).
Personajul ubicuu este distructiv şi a trecut cu graţie de la Traian Băsescu la Adrian Năstase, de la Mircea Geoană la Sorin Ovidiu Vântu, apoi la Marian Lupu şi la Plahotniuc. La PublikaTV şi-a lansat adânca meditaţie “Acest ospiciu numit România”.
Dacă îndrăznea cineva să rostească un singur cuvânt urât despre ţara lui, Vintilă Brătianu nu-i mai răspundea la salut.
Alte vremuri, alţi oameni.
Acum, din România vin şi potăi, nu numai lupi.

Viorel Patrichi
ARENA. Md

Dacă Rusia ar redeveni pravoslavnică în scurtă vreme şi împrejurările ar rămâne actuale, ortodoxia românească ne va fi cea mai sigură pavăză a existenţei etnice: ortodoxia noastră e numai a noastră. Ea e altceva decât pravoslavia rusească. Ea e împletită şi colorată cu tot ce e propriu sufletului românesc. Ea nu are caracter şi tendinţe internaţionale, ci susţine cu ardoare diferenţierile naţionale. Ortodoxia românească ne va apăra de slavism cum ne-a apărat şi în trecut. Dar ea ne va apăra şi de o altă primejdie care se desemnează. Se vorbeşte stăruitor de o organizare a Europei în unităţi mai mari, de o depăşire a principiului naţionalităţilor. Ei bine, în aceste forme noi de organizare, ortodoxia ar fi singura forţă prin care ne-am susţine etnicitatea noastră prin caracterul ei naţional, care o deosebeşte de tendinţele internaţionale ale celorlalte ramuri ale creştinismului. Ea ar fi singura forţă spirituală care s-ar asocia cu atitudinea protestatară a neamurilor mici împotriva tendinţelelor internaţionale de orice fel.

Ortodoxia, prin dragostea ei pentru realitatea etnică, ţine tot atât de mult la unităţile etnice mai mici, ca şi la cele mai mari, spre deosebire de alte forme ale creştinismului care, neavând o afinitate specială pentru etnic şi urmărind numai rezultate cantitative, sunt dispuse totdeauna să pactizeze cu unităţile mari şi mai puternice pentru sacrificarea celor mici.

- fragment din articolul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, intitulat „Biserica ortodoxă a Transilvaniei”, apărut în revista „Gândirea” XXII, nr. 5, 1943, p. 241-248

 

Sursa: România, uneşte-te!