Din cînd în cînd, primesc cîte un comentariu care încearcă să mă convingă că nu este bine să vorbeşti împotriva comunismului. Nu este călugăreşte, nu este „canonic” şi, îndeobşte, nu este potrivit cu vocaţia omului de biserică. Am neglijat acest soi de comentarii şi comentatori, deoarece mi se pare o polemică deşartă.
Alţii, mai vicleni, mi-au pus înainte dragostea lui Dumnezeu şi faptul că Biserica este mai presus de intrigile politice, fiind datoare să-i primească şi pe comunişti la fel ca pe ceilalţi oameni. Biserica este într-adevăr mai presus de intrigile politice, numai că nici comunismul nu este o doctrină politică, ci un regim demonic care a propovăduit şi a practicat uciderea tuturor celor care i se opun. Iar “ucigaş de oameni” a fost numit de către Dumnezeu diavolul. Şi ce amestec poate fi între diavol şi Biserică? Niciunul!
Totuşi observ o timiditate la credincioşii noştri atunci cînd vine vorba de a vorbi pe faţă împotriva urîciunii comuniste, motivîndu-şi timiditate prin invocarea neamestecului în politică. De aceea am hotărît să spun, în cîteva cuvinte, de ce a vorbi împotriva comunismului nu este un gest politic, ci o mărturisire de credinţă pe care orice creştin este dator să o facă.
În primul rînd, comunismul a apărut ca un marş mondial împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii. Această „nălucă” ce a bîntuit Europa (dar şi o parte a Asiei şi a Americii Latine) a ucis în calea sa sute de milioane de oameni, de regulă dintre cei mai drepţi şi mai buni pe care îi avea orice popor.
Lupta împotriva lui Dumnezeu, manifestată prin distrugerea efectivă a lăcaşurilor de cult şi prin lichidarea preoţilor şi a tuturor celor care le vor ţine partea a fost unul din punctele capitale ale planului demonic comunist. Într-una din scrisorile sale, Lenin mărturisea că „însăşi ideea de Dumnezeu este o reacţiune”, iar soluţia împotriva unor astfel de „reacţionari” propusă de „marele conducător” a fost lichidarea fizică. Ceea ce s-a şi întîmplat în decursul a mai bine de 70 de ani peste tot în ţările fostei URSS, în România, Bulgaria şi alte părţi.
Cine a pus stele în loc de cruci pe mormintele părinţilor noştri? Cine a pus steagul cu secera şi ciocanul pe Catedrală mitropolitană din Chişinău, transformînd-o în sală de expoziţii? Cine ne-a demonizat trecutul nostru de popor crescut în Biserică?
Iar mai nou, cine a distrus dosarele preoţilor deportaţi şi ucişi de comunişti, păstrate o vreme în podul vechii mitropolii? Un amănunt pe care poate nu l-aş fi aflat dacă nu aş avea şi eu un bunic preot ucis de comunişti la vîrsta de 37 de ani.
De aceea, orice creştin care a votat comuniştii este anatema de la Hristos şi poate fi reprimit în Biserică doar prin pocăinţă publică, repetîndu-i-se taina mirungerii, ca unuia ce s-a abătut în cea mai cumplită erezie – ateismul cu tot arsenalul său marxisto-darwinist – şi s-a făcut vinovat de cel mai cumplit păcat: dărîmarea sfintelor altare şi uciderea slujitorilor lui Dumnezeu şi a oamenilor nevinovaţi.
Biserica Ortodoxă şi în special Biserica Ortodoxă Rusă a canonizat ca sfinţi pe cei care au mărturisit împotriva comunismului. Icoana praznicului soborului noilor mucenici îi înfăţişează pe bolşevici în uniformele lor specifice, cu stele pe frunte, în postură de chinuitori şi ucigaşi. Întrebarea mea este: poate că ar trebui interzisă cinstirea acestor sfinţi şi, mai ales, această icoană mare şi frumoasă, multiplicată în milioane de exemplare şi răspîndită în toată lumea, ca nu cumva să ni se reproşeze (de către cine?) că facem “politică”?
Dacă nu, atunci mi se pare că a nu mărturisi public împotriva comunismului înseamnă a nu fi în acord cu Biserica lui Hristos şi cu sfinţii martiri.
Sau credeţi că tăcerea nu este şi ea o politică?
Scene din icoana “Soborul noilor mucenici ai Rusiei” lucrată de vrednica de pomenire monahia Iuliania, cea care a renăscut atelierele iconografice de la Lavra Sfintei Treimi din Zagorsk.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu