CINE ESTE MARIAN LUPU? DE DEPARTE – TRANDAFIR, DE APROAPE – BORŞ CU ŞTIR

Într-un articol precedent am vorbit despre ţinuta intelectuală, sau mai bine zis lipsa acesteia la politicianul Marian Lupu. În articolul de faţă ne vom opri îndeosebi la ţinuta sa morală în lumina transformării sale subite din „comunist” în „democrat”.

Cu vreo cinci ani în urmă, cînd fostul (vice)ministrul economiei Marian Lupu a fost ales preşedinte al Parlamentului, această opţiune a comuniştilor (citeşte a lui Vladimir Voronin) a trezit o adevărată furoare. Discrepanţa dintre ţinuta lingvistică şi maniera de a vorbi a tînărului speaker de cea a celorlalţi aleşi ai poporului (nu numai din PCRM) era într-atît de izbitoare, încît Marian Lupu apărea printre ei ca o cioară albă. A trecut o habă de vreme şi agitaţia stîrnită în jurul chipeşului preşedinte de parlament cu diplomă de economist şi „prononce” dîmboviţean s-a mai potolit niţel. Ceea ce a ieşit la suprafaţă i-a cutremurat şi dezgustat pe mulţi.

Regele era gol. Sub spoiala de „intelectual select” se ascundea o mediocritate care, uneori, răbufnea prin fraze şi ieşiri ridicole. Este vorba nu numai de cazul cu „cultura politică europeană” şi „bizantină” de care Lupu habar nu are, dar şi de multe altele. Printre exemplele de enormităţi perorate şi comise fără să-şi dea seama de speakerul nostru, la loc de frunte se află cea cu „luptătorii” pentru dreptul la autodeterminare a moldovenilor de dincolo de Prut (în realitate – agenţi ai SRI) pe care Marian Lupu i-a prezentat legislatorilor noştri drept ... „colegi”!!!

A devenit clar chiar şi pentru un diletant în ale politicii că Marian Lupu este o vitrină, dacă vreţi – momeală menită să atragă de partea sa filistinul „cult” (de fapt incult sau cel mult semidoct) şi simpatiile Occidentului. Mai rămînea ţinuta sa morală, or, un om mediocru din punct de vedere intelectual, în fond, poate fi destul de integru din punct de vedere moral.

Din păcate ţinuta morală a lui Marian Lupu s-a dovedit a fi pe potriva celei intelectuale. Atît timp cît asupra lui s-au vărsat ca din cornul abundenţei posturi şi onoruri (practic, nemeritate), Marian a fost cel mai loial şi disciplinat tribun. Presa noastră de toate zilele vedea în el cel mai posibil succesor al lui Vladimir Voronin la funcţia de şef al statului. Despre înaintarea candidaturii lui Marian Lupu se vorbea ca despre un fapt împlinit, iar o idee insuflată cu insistenţă poate deveni o idee-fixă a obiectului. Marian Lupu se vedea, deja, instalat în jilţul prezidenţial.

Alegerile de pe data de 5 aprilie s-au dovedit a fi pline de surprize. În primul rînd - opoziţia nu s-a aşteptat la o victorie atît de categorică a partidului de guvernămînt, iar ultimul – la o reacţie aşa de violentă din partea străzii (mai exact, din partea tineretului prostit de propaganda politica). O altă surpiză a constituit-o candidaturile înaintate de PCRM (citeşte – Vladimir Voronin) la suplinirea celor mai înalte funcţii în stat. Zinaidei Greceanîi i-a fost rezervată funcţia de şef al statului, iar lui Vladimir Ţurcan – fotoliul prim-vice-speaker-ului. În ceea ce îl privşte pe Marian Lupu, Vladimir Voronin a declarat că acesta, în virtutea studiilor sale (economist), s-ar potrivi pentru funcţia de prim-ministru.

A fi un preşedinte de parlament pe lîngă un şef de stat autoritar, precum Vladimir Voronin (care conducea şi partidul de guvernămînt), este o adevărată sinecură – bine plătită şi legată de anumite onoruri. Oricum, şeful statului şi al partidului hotăra totul. Marian Lupu se complăcuse în această postură de „dolce farniente” (dulcea tolăneală).

Funcţia de şef al statului într-o republică parlamentară în care Vladimir Voronin ar fi condus parlamentul, urma să fie o continuare destoinică a „dolce farniente”-ului devenit obişnuit pentru eroul nostru. Înaintarea sa (şi aceasta în termeni destul de vagi) la funcţia de prim-ministru a fost pentru ambiţiosul Marian Lupu un trăsnet din senin şi o mare decepţie, căci ea presupune o muncă grea, asiduă şi ingrată, mai ales în condiţiile crizei globale.

Faptul că Lupu este „copt” pentru a trăda s-a văzut imediat după evenimentele de pe 6-7 aprilie şi declaraţiile lui Vladimir Voronin privitor la candidaturile înaintate de PCRM pentru suplinirea celor mai înalte funcţii în stat. Tuturor observatorilor le-a părut cam straniu faptul că Marian Lupu s-a abţinut de la acuzaţii dure la adresa opoziţiei, deşi, la ele au recurs toţi ceilalţi colegi din conducerea PCRM. Acesta a fost un semnal adresat taberei liberale că Lupu-şi schimbă părul. S-a făcut observată şi lipsa de entuziasm (ca să nu spunem refuzul său categoric şi îngrozit) faţă de înaintarea candidaturii sale la postul de prim-ministru.

Marian aştepta oferta cea mai avantajoasă. Ea a venit din partea democraţilor lui Diacov. „Tripla Alianţă” (PL, PLDM şi AMN), deşi îi făcuse anterior avansuri lui Lupu, nu mai avea nevoie de el. Prima spaimă a trecut, iar doritori de a ocupa funcţii călduţe (Serafim Urecheanu îşi rezervase deja pe cea de preşedinte) erau mult prea destui şi printre ei. Pentru Marian Lupu nu mai era loc.

O cu totul altă situaţie s-a creat în jurul Partidului Democrat al lui Dumitru Diacov. La alegerile de pe 5 aprilie, PD nu a obţinut procentajul necesar pentru trecerea pragului electoral şi avea nevoie acută de un nou brand electoral. Cele vechi erau jerpelite, ponosite şi compromise prin multiplele trădări şi schimbări de poziţie. În primul rînd aceasta se referă chiar la persoana liderului său – Dumitru Diacov, cunoscut prin acrobaţia sa politică şi permanenta disponibilitate de a trăda pe oricine şi orice numai pentru a rămîne în eşaloanele superioare ale puterii.

Diacov face parte din cohorta foştilor lucrători komsomolişti (Braghiş, Bujor, Urechean – numele lor e legiunea) care s-au făcut vestiţi în perioada perestroikăi şi după ea prin nemaipomenita elasticitate a coloanei vertebrale (sau, mai bine zis, prin lipsa acesteia). Adus de Petru Lucinschi (un alt trădător de vocaţie) de la Moscova şi lansat în politica moldovenească, el nu a pregetat să-şi trădeze patronul atunci cînd a devenit clar că (Şme)Chirilovici se duce la fund. Diacov a procedat la fel şi în anul 2005, cînd părăseşte BMD-ul condus de Serafim Urecheanu şi susţine candidatura lui Vladimir Voronin la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova.

Dumitru Diacov a reuşit să atragă în partidul său figuri politice pe măsura sa (în sens de predilecţie pentru liber-schimbism). În primul rînd este vorba de tînărul şi ambiţiosul liberal Oleg Serebrian vestit nu numai prin limbajul său academic. În tabăra lui Diacov a fost şi Vlad Filat Acesta, la rîndu-i, după ce s-a certat cu şeful, şi-a creat propriu-i partid – PLDM şi pretinde a fi liderul opoziţiei consolidate. Printre altele, Filat, care îşi acuză fostul boss de pactizare cu comuniştii, în anul 2005 a votat şi el pentru candidatura lui Vladimir Voronin.

De altfel, este cazul sa pomenim aici că atunci, în aprilie 2005, Iurie Roşca cu PPCD-ul său a fost „stimulat” să voteze pentru Voronin de ... Băsescu şi Saakaşvili (vă amintiţi vizitele-fulger ale acestoa la Chişinău cînd s-au întînit numai cu Voronin şi numai cu Roşca, refuzînd să se întîlnească cu oricine altcineva dintre opoziţionişti care îi aşteptau în antecamera ambasadei României), precum şi de către ambasadorul SUA la Chişinău. Pe cînd pe Filat nu l-a „stimulat” nimeni: acesta a votat din propria iniţiativă pentru Voronin preşedinte. Iar acum Filat este „principial”, iar Roşca este trădător !? Deşi trădători sînt şi Filat, şi Băsescu, şi Saakaşvili, şi SUA şi Diacov care l-a oploşit acum pe „principialul” Lupik Morozov.

Mersul evenimentelor, în cazul lui Diacov, aminteşte de aventurile Gogoaşei din povestea rusească care, fugind de la moşnegi, lup şi urs, pînă la urmă şi-a găsit naşul în persoana vulpii. La alegerile din 5 aprilie, rolul vulpii a fost jucat de Măria Sa alegătorul care s-a săturat de zigzagurile politice celor de-alde Diacov, Roşca şi compania şi nu a mai votat trădătorii. Dreptate, totuşi , a avut marele Coşbuc cînd a spus că la toţi le convine trădarea, dar nimănui nu-i plac trădătorii.

Dezertarea lui Marian Lupu din PCRM a fost o adevărată mană cerească pentru Diacov. Nu-i vorbă - limbă fără oase are şi Serebrian, dar cu academismul lui autentic (nu ca cel de mucava al lui Marian Lupu) ... Oazu Nantoi este prea deştept (fără nici un fel de ironie) pentru filistinul de rînd, iar de Diacov - alegătorii înşişi se feresc de el ca de un lepros. Liderul democraţilor i-a cedat lui Marian Lupu conducerea partidului şi primul loc în lista de candidaţi la electoralele din 29 iulie. Mai mult decît atît – pentru a nu roade ochii alegătorului, Diacov şi-a plasat numele său pe modestul loc şase care, însă, dacă democraţii trec pragul electoral, îi asigură un mandat în parlament. Şi, pentru ca confuzia să fie totală, la denumirea partidului a mai fost adăugat şi numele ilustrului renegat – Partidul Democrat (Marian Lupu).

Aparenţele, dacă şi înşeală pe cineva, numai nu pe cei versaţi în politică. Marian Lupu cum a fost canarul de colivie al lui Vladimir Voronin, tot aşa a rămas şi la Dumitru Diacov, doar că şi-a schimbat coloritul penajului. Noul lider s-a lansat în campania electorală sub lozinca – „Nu războiului politic!” Ea denotă faptul că Marian al nostru este disponibil în orice moment să-şi vîndă voturile măcar şi lui Satan numai ca acesta să-l instaleze în jilţul mult rîvnit de preşedinte al republicii.

Relevant în această ordine de idei este sloganul lansat de „specialiştii” în tehnologii şi propagandă electorală aflaţi în slujba partidului democrat – „Marian Lupu – Preşedinte!”. Observaţi? – Nu „Marian Lupu – în Parlament!” sau „Democraţii – în Parlament!”, ci – „Marian Lupu – Preşedinte!”. Se creează impresia că Republica Moldova s-a lansat într-o cursă electorală prezidenţială şi nu în una parlamentară. Sau, poate, cum se spune la ţară – „Obraznicul mănîncă praznicul?”.

În alineatele precedente am analizat cîteva exemple de trădări infame. Comun între ele este lipsa de scrupule şi a oricăror impedimente de ordin moral în atingerea scopului. De asemenea „calităţi” a dat dovadă şi Marian Lupu. Mai există încă o asemănare izbitoare între trădătorii menţionaţi – toţi, inclusiv Marian Lupu, au fost nimeni şi au ajuns pe vîrful piramidei puterii numai datorită patronului pe care, ulterior, l-au trădat.

Ceea ce face acum ex-speakerul moldovean se numeşte prostituţie şi şantaj politic. Or, Marian Lupu este pe deplin conştient că partidul său de adopţie nu va obţine majoritatea în parlament. Scopul său însă a rămas acelaşi – funcţia de şef al statului sau, cel puţin, preşedinte al parlamentului. Prin urmare, el vrea să pună la mezat posibilele mandate parlamentare ale PD (ML). Cine va fi cumpărătorul – pentru el şi gaşca de renegaţi învederaţi ce-l înconjoară, nu are nici o importanţă.

DE DEPARTE – TRANDAFIR, DE APROAPE – BORŞ CU ŞTIR

Anume această zicală îmi vine pe limbă atunci cînd este vorba de asemenea „politicieni”, precum Marian Lupu. Ei se orientează spre segmentul electoral alcătuit din aşa zişii „filistini culţi” şi gospodinele casnice amatoare de seriale latino-americane. Acest segment este obişnuit să aprecieze omul nu după calităţile intelectuale şi morale reale (de cele spirituale nici nu putem vorbi), ci după cele ce ţin de fizic, exterior şi spoiala pseudo-intelectuală (vocabularul „academic”, maniera de a îndrepta savant ochelarii etc.).

Oricît ar fi de dureros, dar are şanse, pramatia! Or, în condiţiile unui sistem electoral proporţional există o constantă a alegătorilor cu anumite preferinţe. Într-o ţară cu vechi tradiţii electorale, cultură şi educaţie politică am putea vorbi de careva preferinţe politice. La noi, şi în genere - pe întreg spaţiul ex-sovietic, doar de cele legate de o persoană concretă. De exemplu, partidul lui Jirinovski în Rusia nu a cîştigat nici un mandat în circumscripţii, dar a avut vreo 12% pe ţară, ceea ce i-a permis să devină a treia fracţiune ca mărime în Duma de Stat (pînă la ultimele remanieri constituţionale, în Federaţia Rusă acţiona un sistem electoral mixt – proporţional-majoritar). Ruşii numesc această constantă care-l simpatizează pe scandalagiul Volfovici – „konstanta durakov” („constanta proştilor”).

Trebuie să recunoaştem că impozantul şi elegantul ex-speaker care, pe de asupra, mai ştie să arunce praf în ochi filistinului cu pseudo-intelectul şi pseudo-erudiţia sa, ar putea să treacă pragul electoral (parcă special coborît pentru cei de alde dînsul). Recent am auzit la radio (nu-mi mai amintesc pe ce post) cum o „oiţă nezlobivă” (sau cum se exprimă un bun prieten de-al meu – „brută sentimentală”) amatoare de seriale latino-americane vorbea despre Marian Lupu că este înalt, frumos, elegant, deştept, „cultural”, inteligent, erudit şi poliglot. Alta, personal mi-a adus în calitate de ultim şi „zdrobitor” argument faptul că nimeni nu-şi îndreaptă atît de frumos şi elegant ochelarii ca Marian Lupu!!! Relevant pentru acest segment electoral este faptul că anumite calităţi (reale, de altfel) legate de fizicul şi exteriorul „eroului” nostru le devansează pe cele legate de intelect (fie şi închipuite).

Nu ne rămîne decît să sperăm că „constanta proştilor” la noi e mai joasă decît în alte ţări ex-sovietice şi că trădătorii (indiferent de coloratură) vor fi răsplătiţi după merite, adică nu vor accede în Parlament.

A. Apolschi

www.mdn.md